Noua iarnă a vrajbei noastre

Se-mplinește acuși un an de la protestele din Piața Universității. Un an cînd se spune că națiunea a cerut capul lui Băsescu, la schimb pentru dreptul la un colț de pîine proaspătă și o pensie întreagă, binemeritată. Era un ger în ianuarie 2012 cum este și acum, în decembrie, de-ți trec toate gîndurile prin sînge și oase, ca un cancer. Numai că între timp, ca­pul lui Bă­ses­cu a început să se lase. Gu­vernul USL a cu­cerit, încet, sistematic și programatic, ul­ti­me­le redute ale speranțelor românilor lipiți de ecranele Antenei 3, cît să cîștige majorita­tea parlamentară.

A promis să dea totul î­na­poi, ca să anunțe pentru 2013 înghețarea sa­la­riilor bugetarilor. Se întrevede însă că, după ce își vor primi și ultimii 7% din cei 25% smulși prin politica de austeritate, românii vor continua să-și roadă unghiile. Nu vor mai primi nimic în plus. Nu li s-a spus. ce-i drept. ceva sigur, însă au fost lăsați să spere, sub auspiciile din ce în ce mai reci ale unei Uniuni Eu­ro­­­pene, care se clatină morbid din balama­le­le Greciei și Spaniei.

Ne așteaptă, așadar, un 2013 fără speran­ță. Ca un recviem. După un 2012 agitat, is­te­ric, a început să ne cadă carnea de pe oase. Sle­iți în lupte de apărare a dreptei sau a stîn­gii, ne găsim undeva la margine, anchetați nu de DNA sau DIICOT, ci doar de propria con­ș­­tiință. Presa e ca un cîine împușcat în pulpa din spate și nu are nici un fular Bradbury la îndemînă. De-abia respiră, însă grohăie lîngă stăpînul care îl hrănește, așteptînd să își dea duhul. Jurnaliștii rîd, ca niște hiene și își auto-devorează ultima rămășiță de onestitate. Iar noi, oamenii de rînd, nu mai știm încotro să privim. Minciunile sfîrîie pe sticle și hîrtii, în indecența imposturii, în vreme ce promisiunile, laolată cu anchetele care le desfiin­țea­ză, nu atîrnă mai greu decît niște șosete gă­u­ri­te puse la uscat. Noi, profesorii de liceu, universitarii, n-avem de ce să mai intrăm pe u­șa sălilor de clasă, de curs, sau în laboratoa­re, căci acolo ne așteaptă teroarea ochilor mari și goi de pește fiert și praful gros, înecăcios, al deșertăciunii. Bacalaureatul e de rîsul zi­lie­­rilor, proiectele POSDRU sînt pe ducă, cer­cetarea e într-o rînă, și plagiatul rînjește din portretul învățămîntului care-și trece cu mîn­drie în CV o alegorie de miniștri ai imposturii.

Dar să nu ne panicăm. Avem iarna asta și noi, ieșenii, Teatrul Național, cu „Tro­­ienele” și cu „Indiile Galante”, cu tragedii an­­tice și cu extaze baroce. Mai avem și Pa­la­sul, mai avem și șantierele, care să ne ofere mă­sura acestor opere în care ne place să cîntăm. Și mai avem și sfîrșitul lumii pe care am ajuns să îl adulmecăm nerăbdători. Citim disperați în stele, sperînd să găsim sprijin în vreun boson Higgs, care să confere masă e­xis­tențelor noastre neterminate. Însă realita­tea se clatină în imponderabilitatea de azi pe mîine. Este iarnă acum, la sfîrșitul lui 2012 și va fi și peste două săptămîni, în 2013. În a­cest interval nu se va întîmpla nimic, iar calculele care se fac măsoară destrămarea nu­mai pe jumătate. Mie mi-e frică să nu vină un ne­bun cu pușca să ne șteargă de pe fața pă­mîn­­tului. Nu pe toți, doar cîțiva copii de șase ani dintr-o școală de cartier. Așa, simbolic, ca să ne învețe minte să prețuim viața pe care am a­juns să dăm mai puțin decît pe un colț de pîine mucegăit.

Laura PĂULEȚ