O cană de megabiți, vă rog!

Oameni, laptopuri, cafea cu friș­că în pahare înalte. Și ca bo­nus, Internet wireless gratuit. Ăsta-i me­niul pentru care las deo­parte în­tu­nericul obscur, vîjîitul ventilatoa­relor și strigătele singurilor cinci ga­meri, toți băieți, din VooDoo, prea preocupați să trîntească mouse-uri pentru că n-au omorît nu știu ce monstru cu pene-n coadă.

Că tot e inima orașului, Palas­ul e cel care-mi găzduiește în con­ti­nua­re expediția. Pe marginile corido­a­relor, în fiecare cafenea în par­te sînt cîțiva oameni care, în loc de vreun prieten, și-au adus cu ei laptopul. Oricum pare mult mai ren­ta­bil și mai la tot pasul de­cît In­ter­net cafe-urile după care trebuie să răs­colești jumătate de oraș și ale căror scaune de birou te fac să te simți ca și cum ți-ai face temele pen­tru aca­să. Ca să e­vit aglome­rația din mall aleg să merg la Moo Cafe, chiar în fața pa­tinoarului, unde atmosfe­ra pare mai veselă și mai li­niș­­ti­tă, iar că­­ză­tu­rile patina­to­ri­lor în­dul­cesc gus­tul ca­fe­lei. „Un me­niu și parola de la wireless, te rog”, îi spune A­lex­an­dra chel­ne­riței care pă­rea destul de stre­sată, chiar da­că localul nu clo­cotea tocmai de lume.

Nici bine nu ne așezăm, că pri­e­tena mea mă uimește scoțînd din poșeta ei cît o geantă de ra­fie un lap­top mi­cuț pe care-l des­chi­de re­pe­de, pentru că în cîte­va se­cunde dom­ni­șoara care ne servea s-a și întors cu parola. Pa­rolă pe care cu siguranță o știu și ceilalți doi ti­neri, unul din spatele ca­na­­pe­lei noastre și altul din col­țul ce­lă­lalt al în­că­perii, care nu-și iau ochii de pe mașinăriile ca­re le țineau com­pa­nie.

Murmuratul care se aude din spa­te îmi atrage atenția să mă în­torc. „Așa-i în sesiune”, îmi spu­ne tî­nărul bărbos care-și avea masa în spatele nostru, cînd mă vede că-mi răsucesc capul și mă uit lung la e­cranul laptopului lui plin de nu­me­re și tabele. „Poate da­că era așa greu nu mai stăteam amîn­doi într-o ca­fe­nea”, îi răspund zîm­bind. Mă în­torc la masă gîn­din­du-mă că, de fapt, nu-i nevoie de­cît de wireless pentru ca o ca­fe­nea să se transfor­me în Internet cafe și de aceea pe să­lile autentice au pus stăpînire ga­merii cu pie­lea de pe degete tocită de la atîta butonat.

Și chiar dacă îi zic prietenei mele să închidă „laptop­ul ăla că și așa stă degeaba”, ea îmi răspunde că „păi pro­fit și eu că doar nu mă costă nimic”. Și mai poți savura și o pră­jitură lîn­gă, fă­ră nici un risc să te îneci, pentru că prin cafenele auzi în­jurături mai rar decît in sălile de internet și jocuri.

Iuliana LEONTI