Dau Italia pe mopul din Iași

Mică și dolofană, fredonînd cîte un cîntec de fiecare dată cînd tre­bă­lu­ia pe holurile căminului. Așa îmi amintesc de tanti Paraschiva încă din anul I de facultate, cînd ieșeam să-mi beau cafeaua pe treptele clă­di­rii în care eram cazat. Atunci lăsa pentru cîteva minute mopul sau mă­tu­ra și, ca o mătușă grijulie, ne întreba pe fiecare dacă am mîncat înainte să ne turnăm zeama neagră în căni. Ne certa dacă răspunsul nu era cel aș­teptat, dar calm, ca o bunică care știe mereu ce e mai bine pentru noi. „Vai, dar voi sînteți tineri. O să aveți ne­voie de stomăcele. Ce o să mai faceți cînd o să aveți servici și co­pii?”. Apoi ne lua la fugărit cu mă­tura, în glumă, să mergem să mîn­căm.

Dacă ne vedea posomorîți sau o­bo­siți știa să ne descoase și ajungeam să ne vărsăm amarul, ca unui du­ho­v­nic, femeii micuțe cu fața rotundă și ha­lat alb, mereu curat și atent călcat. Ne dădea sfaturi povestind cîte o în­tîm­plare din viața ei din care singuri să-i aflăm povața, apoi ne întreba da­că am reușit să ne rezolvăm necazul.

Tot ea era cea care ne fugărea la în­vățat în sesiune, „să nu ajungeți ca mine, să dați cu mătura și să spălați bu­de”. Apoi zîmbea, ofta încet și se în­torcea la treabă. La ea găseai me­reu o țigară dacă banii de buzunar se ter­minau prea repede și tot ea făcea rost de zahăr dacă ceaiul ne era prea a­mar. Împrumuta un cartof de ici, u­nul de colo prin cămin dacă pachetul cuiva a întîrziat. „Am și eu copii și știu că-i greu”.

Pentru noi sigur va fi mai bine

Îi ținea minte pe toți cei cu care a stat de vorbă, facultatea la care sînt sau problemele pe care i le-au po­ves­tit. Dacă nu mai vedea cazat vre­un student cu care s-a înțeles imediat întreba de colegii lui ce s-a întîmplat cu el. „Da băiatu’ ăla blond și cu cioc, Bogdan, unde-i?”. Apoi ne asculta a­tent, scoțînd cîte un vaiet scurt dacă cel cu pricina nu și-a găsit încă un loc de muncă, asigurîndu-ne apoi că pen­tru noi sigur va fi mai bine.

Anul trecut, aproape de vacanța de vară, tanti Paraschiva a plecat să lucreze în Italia, la unul din copii săi. Îmi spusese că nu mai vrea să mun­cească de la răsărit „pînă cînd dă Dom­nul pe șapte milioane”. Nu a rezistat însă departe de casă și s-a întors.

Am întîlnit-o în toamnă din nou în cămin, deretnicind la fel de neobosită ca pînă acum. M-a recunoscut de îndată și m-a întrebat dacă am țigări, întinzîndu-mi pachetul ei. În trei ani de cînd o cunosc nu am vă­zut-o niciodată fumînd. „Nu cade bi­ne unei femei să tragă din lulea cot la cot cu bărbații.” Își mai aprinde cîte o țigară în pauze, însă departe de o­chii celorlalți, în cămăruța în care își țin lucrurile femeile de serviciu. M-a măsurat apoi din cap și pînă-n tălpi și a strîmbat din nas; „tot nu mănînci cum trebuie”.

Andrei MIHAI