Din rețetele portarului

Nea Nelu este de ocupație portar. Asta e meseria lui după ce a făcut niș­te cursuri de specializare, însă nu se sfi­ește să-și dea cu părerea, „ca ro­mânu’”, oricui îi cere. Sfaturile îi ser­vesc drept plată pentru oricine îi o­feră o țigară, o ca­nă de ceai sau una de bere, în rest nu-i pasă „de ce face prostimea. E drep­tul lor să fie proști”. Dă afirmativ din cap cînd spune asta, parcă mai mult ca să se con­vingă pe el. Apoi, ca să-i con­firmi și tu ce zice, repetă. „E de­mo­cra­ție, ce să mă bag eu”. Nea Nelu doar tace, observă, apoi spune tot, „ca să luăm noi exemplu”, pe o cană de ra­chiu cînd mai trece în inspecție pe pa­liere. Știe și cu cine a venit „blonda aia de la doi”, cine aduce mereu fete în cămin sau ce afaceri mai fac studenții și o spu­ne mereu șoptit, de par­că doar ție ți-ar împărtăși secretul.

El e mereu acolo, după măsuța de la intrare, să te asculte cînd ai o proble­mă, iar colegii de cameră-s prea ocu­pați să te bage în seamă. Azi însă se plimbă agitat pe afară, cu mîinile pu­se la spate, ca un om care are mul­te pro­b­leme pe cap. „Nea Nelule, nici nu mai știu ce să fac de mîn­care”, spun mîh­nit după ce îi ofer o țigară. „M-am să­tu­rat de pilaf gol”, întăresc eu. Portarul, un bărbat ro­to­fei cu musteață căruntă și as­pectul unui gurmand desăvîrșit își șter­ge mai întîi colțurile gurii, de sus în jos, după care își trece mai întîi mîna prin părul de sub nas, netezindu-l, a­poi scoa­te țigara din pachetul pe care i l-am o­ferit. O rostogolește de cî­teva ori, o mi­roase meditativ apoi, după ce o aprin­de, începe explicația cu aerul unui mare bucătar. „O cea­pă spartă, așa, cu podul pal­mei, să lase zeama aia, apoi rapid presari niș­te sare, așa, ca o ploaie pes­te bucă­țele”. Începe să-și miște mîi­ni­le rapid, arătînd fiecare lucru pe care ar trebui să o mai fac. „Nici nu trebuie să mai cureți ceapa înainte, că o să cadă după aia”, continuă bărbatul care își șter­ge deja gura cu o bucată de mî­necă printr-o mișcare scurtă. „Tai apoi cî­te­va fe­li­uțe de slăninuță, o bu­cată de brîn­ză și cu o bucățică de pîi­ne și gata-i masa. Ce atîta fast food?”

Dau încurcat din cap, apro­bîn­du-l de fiecare dată cînd îmi explică cît de nesănătoasă-i mîncarea „de la to­ne­te­le astea de plastic”, dar tot nu sînt mul­țumit de răspuns. Îi explic apoi că vreau să pregătesc ceva să mănînc împreună cu prietena mea, iar ceapa nu-i pe gus­tul ei. „Băi, ce-i și cu generația asta!”, spune el bă­tî­nd din palme, indignat. „Ce știți voi. Apăi eu și cu nevasta mîn­căm de ne pocnesc fălcile slană, cu brînză și cea­pă și așa o pup. Nu miroase urît cea­pa cum spuneți voi. Trebuie doar stinsă mîncarea cu nițică țuică. Nu mult, un păhărel.” Gesticulează iar cînd îmi ex­plică și în mîna lui păhărelul de tărie e de-o șchioapă. Sfîrșesc prin a-i da drep­tate, dar nu mă lasă să plec pînă nu-i pro­mit să o aduc pe prietena mea pe la cămin „ca să-i explice el cum stă treaba cu mîncarea”.

Andrei MIHAI