Și infernul naște fericire, uneori

El nu era zdravăn la cap. Dar nici ea. O bătea cu o curea de piele în­toar­să și o suduia de tot neamul. „Urît, urît de tot”, spuneau vecinii. Dar nu se băga nici unul, nu de frică. Ci ca să nu strice spectacolul. Și așa în fiecare sea­ră pînă la unu noaptea, cu țipete și vaie­te, cu blesteme și rugăminți. „Nu mai da Vasileee, să-ți cadă mîna cu care dai. Să dea Dumnezeu să putrezești în închi­soa­re, să te mănînce viermii, să n-ai par­te de copii”! Apoi se lăsa o tăcere ciu­dată, ca înaintea furtunii. Dar nu ve­nea nici o furtună, toți se băgau la somn prin bucătăriile lor de vară, ori șoproane im­provizate pentru anotimpul călduros.

A doua zi o vedeau pe femeie spă­lînd rufe într-o balie mare în mijlocul ogrăzii, cu ochii vineți, dar cumva fe­ricită. O fericire stranie, ce venea din lă­untrul ei, prin ochi, ca o sevă bine­fă­că­toare. Dacă te uitai mai atent, mai că ve­deai ramuri de copac înflorit în ochii ei. Le vorbea copiilor blajin, îi che­ma să le dea turte pe prispă. Cu zahăr. Bune erau turtele și prea puține, căci cei patru băieți le terminau imediat. Cel mai mare avea zece ani neîmpliniți, iar cel mai mic cinci. Făcuți unul după al­tul, nu prea se vedea diferența de vîr­stă între primii trei. Însă pentru cel mic avea mereu după sobă, ascuns un cas­tron cu cir dulce de mămăligă ori mai mult lapte, pe care îl dădea cînd nu mai era nimeni prin casă. Poate că îl iu­bea mai mult, poate doar îi era milă că era mic și bicisnic și lua cel mai des bă­ta­ie de la tatăl lui.

Cînd se lăsa seara, aceeași po­ves­te aduna vecinii în drum, ca la o șe­din­ță de consiliu. „Nu mai da Vasileee, că mă omori și lași copiii pe drumuri, că doar eu am grijă de ei. Să-ți crape o­chii și inima în tine că aia nu-i inimă de om. Lua-te-ar dracu”, și tot așa de te în­gro­­zeai, nu alta. Și iar a doua zi spu­neai că nici nu s-au certat vreodată, mer­geau la cîmp amîndoi, ori se ajutau prin cur­te la treburi.

Dar asta pînă într-o zi, cînd nu s-a mai auzit nici o palmă, nici un stri­găt. Cei ieșiți în drum, după obisnuință, au mai așteptat, poate se întîmplă mai tîr­ziu, mai întîrzie și ei, ca oamenii. Dar s-a făcut ora două de noapte și nimic. Oa­recum dezamăgiți, s-au culcat. O fi fost vreun blestem peste ei și acum s-a spart, ori au murit amîndoi, subit? Di­mi­neața l-au văzut doar pe el prin cur­te, la fel toată ziua. A doua seară de tă­cere. „Lucru necurat, maică!”, spu­neau babele. După a cincea seara de tăcere lu­mea și-a văzut de ale ei.

Și nimeni nu știa că femeia se îm­bolnăvise după ultima bătaie și pierdu­se pe cel ce trebuia să fie al cincilea co­pil. Iar Vasile, stătea lîngă pat și-i schim­ba bandajele de pe frunte, o spă­la ca pe un copil mic, îi aducea mîn­care și apă. Noaptea o veghea adesea cînd ea suspina prin somn. Și l-a în­mu­iat suferința femeii în așa hal încît nici în copii n-a mai dat o palmă de atunci. Și totuși nu am înțeles niciodată ferici­rea stranie din ochii femeii, chiar și du­pă ce lua bătaie de la bărbatul ei. Poa­te pentru că ziua era momentul ei de li­niște. Ori pentru că, printre durere, ne­caz și sărăcie, reușea să găsească acel strop de fericire pe care alții nu-l gă­sesc nici în cele mai senine zile.

Paula SCÎNTEIANU