Glasurile celor trecuți

Deși nu o privește ca pe o cronică istorică, lucrarea scrisă de Varujan Vosganian, „Cartea Șoaptelor”, pre­zintă, din diferite perspective, toate legate de mica comunitate din Foc­șani în care a crescut, poveștile po­po­rului armean, „un neam bătut de soartă”. Departe de munții și pa­ji­ș­tile Antaliei, adunați în sînul unui popor împrumutat, armenii încear­că să-și ducă traiul și să-și păstreze tra­dițiile, una din­tre ele fiind cea a ­pr­e­p­­­arării cafelei, cum pot ei mai bine.

Printre personajele pe care Vos­ganian se axează cel mai mult este bunicul său, Garabet, pe care scrii­torul îl vede ca un stîlp al ordinii și înțelepciunii, în jurul căruia se strîn­geau mulți dintre cei care aveau ne­voie de un sfat sau o vorbă. Dar el nu este singurul, diferiți „bătrîni ai vremurilor sale” fiind portretizați prin scurte povestiri, care le scot la iveală cîte o frîntură din caracterul lor. Unul dintre aceștia este Simon Șeitan, care iubea pămîntul mai mult decît orice pe lumea asta, căruia îi dedică un fragment în care pornește spre o nouă casă prin repatrierea într-o Armenie siberică, sub conducea regimului stalinist. Po­veș­tile despre acel loc îl fac a părea un adevărat Eden pentru el, însă, odată ajuns acolo, descoperă că para­di­sul pro­mis­ nu este și cel așteptat și, prin mesaje codate în limba ro­mâ­nă, îi anunță pe cei rămași la Foc­șa­ni să stea acolo. Printre alte personaje se numără și Arșag, care refuza să privească fotografia ce îi amintea de tatăl său mort sau istorisirile genera­lului Dro, care a condus armata ar­mea­nă îm­po­triva forțelor otomane în Pri­mul Răz­­boi Mondial.

„Cartea Șoaptelor” este închinată, în primul rînd, „morților”, du­pă cum îi numește Vosganian pe ar­me­nii copilăriei sale, cu tot felul de în­tîmplări pe care le-a căptușit între două coperți, fiecare dedicată unui secol în care poporul său a pă­ti­­­mit cum a știut mai bine. Armenii sînt  descriși în roman drept un neam învins, care nu și-a pierdut doar casa  și p­ă­­­mî­n­tul,  ci și glasul, “Car­tea Șoap­­telor” de­­­venind în schimb­­ vocea lui.