Anghel Stanciu: Sper să apuc în Parlament ziua cînd voi fi bucuros că un Guvern care a trecut prin școală va pune școala pe locul meritat

Din momentul aplicării Legii Educației Naționale, în universitățile din România a mai apărut un pol de putere. După ce legea a conferit din ce în ce mai multă putere de decizie Senatului fiecărei instituții de învățămînt superior în parte, prin mîinile președintelui acestui for trec toate hotărîrile importante. Redacția „Opinia veche” vă propune un serial de incursiuni prin cabinetele președinților Se­na­telor celor cinci universități din Iași, în încercarea de a desluși cum colaborează executivul și legislativul în mediul academic.

***

Scaunul de președinte al Senatului la Universitatea Teh­ni­că „Gheorghe Asachi” din Iași (TUIAȘI) e așezat, pe jumătate, în Parlament. Implicat într-o politică pe care ar trebui s-o stăpînească la intrarea în instituția de în­vă­ță­mînt superior, Anghel Stanciu crede că n-a părtinit nici pro­fesoratul, nici puterea din spatele pupitrului la Bu­cu­rești. O spune cumpătat, alegîndu-și vorbele ca-ntr-un dis­curs pregătit. În mijlocul celui de-al șaselea mandat de parlamentar, după ce i-au trecut prin mîini atîtea varian­te ale Legii Educației și nu numai, drumul de-acum al în­vă­țămîntului îi pare rătăcit și scopul studentului în socie­ta­te încîlcit printre nevoi economice fabuloase. Iar de la ca­tedra Facultății de Construcții și Instalații, inginerii ieșiți de pe băncile școlii de dinainte de ’89 se arată mai pu­ter­­nici, mai buni, dar nu pot pietrui drumul noilor gene­rații la nesfîrșit.

În ciuda a ceea ce prevede articolul 8 din Legea E­du­ca­ției Naționale, din 2011, anul acesta învățămîntul a rămas cu ceva mai mult decît jumătate din acel 6% din produ­sul Intern Brut (PIB) promis. Vor fi și con­secințele de două ori mai puternice?

Cercetînd is­to­ria alocațiilor bugetare pentru în­vă­ță­mînt, am constatat că investiția în resursa u­mană este capitală pentru dezvoltarea țării. Pe această linie am ajuns să cuprindem, în ’95 – ’96, 4% din PIB pentru în­vă­țămînt. Și în 2003, cu ministrul An­dro­nes­cu, să prevedem acel 6%. A fost o îm­plinire, un succes a unei lupte duse de 15 ani. Din păcate, am observat că toate parti­dele care au fost în opoziție au plîns pe u­mărul învățămîntului. Și cînd au venit la pu­tere, nu doar că nu au mai plîns ci ne-au făcut pe noi să plîngem. Prima dată cînd trebuia aplicat acel 6% a fost în timpul guvernării Tăriceanu, ministrul E­co­no­miei și Finanțelor era atunci Varujan Vos­ganian, care a apărut cu o Ordonan­ță de Urgență ce a amînat termenul, din 2007 pe 2008. În următorul an, cînd era minis­tru domnul Adomniței, s-a acordat un pro­cent apropiat de 6%. După schimbarea guvernării, sumele au scăzut spre 4%, chiar 3%, unde este și astăzi. Industrie nu mai a­vem, agricultura este la pămînt, cultura este după ea și cred că singura șansă este for­ța de muncă, educația, învățămîntul. Cu acestea putem „bate” Vestul. De a­ceea, cred că dacă vom merge cu o in­ves­tiție de 600 – 700 de dolari pe student în ra­port cu 10.000 – 12.000 de dolari pe stu­dent, e clar că ne vom plasa singuri în a­fara casei comune europene. În casă vor locui boierii și servitorii, afară vor sta paz­nicii, iar noi s-ar putea să n-avem ac­ces niciunde. Nu pricep încăpățînarea vo­i­tă de a nu da o șansă tinerei generații, cînd noi, cei de peste 60 de ani acum, deja am avut o parte irosită și una dată pe apa sîmbetei, după criteriile reformei. Am reformat tot pînă o să dăm ortul po­pii. Sper să apuc ziua în Parlament cînd voi fi bucuros că un Guvern care a trecut prin școală va pune școala pe locul meritat. O astfel de atitudine o consider un atentat la siguranța națională.

Și cum se va vedea acest 3,14% în universitate?

Efectele se vor vedea, pentru că în perioada în care s-a aprobat peste 5% din PIB s-au demarat multe investiții în școli, reabilitări. S-a investit în clădirile universității, Corpul R (n.r. al Facultății de Construcții și Instalații de la TU­IAȘI) fiind un exemplu. S-a investit în laboratoare, în cercetare, unde legea prevede 1% din PIB și acum avem cam 0.18%. A­vem mai mult acum pentru platforma la­serului de la Turnu Măgurele, care ia cei mai mulți bani, dar în rest e un buget de supraviețuire, care lasă cadrele didactice tot la nivel de „coate-goale”. La Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” (UAIC) se vorbește de incapacitate de pla­tă. La noi salariile au fost mai mici, a fost mai zgîrcit Consiliul de Administrație. Cercetarea are de suferit, investițiile sînt înghețate și eu nu văd un pas înainte posibil. Programele POSTDOC se încheie, ca să nu mai spun de programele doctora­le, pentru care abia acum s-a dat drumul la bani prin acele POSDRU-uri (n.r.: Pro­gramul Operațional Sectorial al Dez­vol­tării Resurselor Umane), după pa­tru-cinci luni de întîrziere.

Totuși, ministrul delegat pentru învățămînt superior și cercetare, Mihnea Costoiu, a vorbit la Iași despre un nou program de burse doctorale fi­nan­țat prin POSDRU, văzut ca o so­lu­ție pentru plata și chiar majorarea a­ces­tor burse pînă la 2.200 de lei. Cre­deți că s-ar mai implica universitatea în proiecte la care rambursarea s-a fă­cut, în unele insituții de învățămînt su­perior, cu întîrzieri de peste un an?

Nu cred că va exista prea mult entuziasm înspre ele. Pînă acum, la TU­IAȘI, bursele pentru doctoranzi s-au a­cor­dat din venituri extrabugetare ale universității, bani interni, deci. Nu am putut investi în alte zone, e drept. Dar sînt universități, cum este și cazul UAIC, care au făcut împrumuturi în bancă, ori banca ce­re dobînzi, acestea nefiind eligibile pen­tru rambursare prin POSDRU. Sper, to­tuși, să se înțeleagă, la nivelul universi­tă­ții noastre, că un astfel de program este o posibilitate pentru doctoranzi să termine și al treilea ciclu de studii.

Deci cum se va rezolva pînă la urmă plata acestor burse?

Prin accederea la aceste programe europene, cu sau fără entuziasm.

A oferi pe tavă universităților tinere ceea ce s-a obținut într-o sută de ani prin tradiție, e o greșeală

Cum a supraviețuit universitatea întîrzierilor la plata cererilor pentru proiectele finanțate POSDRU?

Printr-o gestionare administrativă bună, dar nu doar în interesul ca­dre­lor didactice. Consiliul de administrație, condus de prof. univ. dr. Ion Giurma, a găsit un echilibru între creșterile salariale ale cadrelor didactice tinere, cărora li s-au dat procente în plus față de profesorii cu experiență și bursele doctorale. S-a reușit, în acest fel, să se obțină un surplus de a­proape 80 de miliarde de lei vechi pe cînd, în alte universități, salariile au fost chiar cu 50% mai mari decît la TUIAȘI. Iar pentru burse doctorale s-au împrumutat din bănci. Noi n-am luat din afară, am cheltuit din interior.

Clasificarea făcută de Aso­cia­ția Universităților Europene (EUA) a fost anulată în urma procesului cîștigat de Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava. Ținînd cont de faptul că a­ceas­tă ierarhizare nu a avut, concret, efecte asupra finanțării, se mai justifi­că întregul proces prin care a trecut universitatea pentru evaluare?

Clasificarea universităților, cu­prinsă în Legea 1/2011, ca idee, nu a fost un lucru rău. Eu unul am susținut ca pri­ma să se facă cu ajutorul experților ro­mâni, urmînd ca mai apoi să fie în­cre­dințată celor străini. Colegul meu, deputatul Marius Spînu, a susținut ca prima clasificare să se facă cu experți străini. A rămas aceasta și s-au născut multe co­men­tarii pe lîngă cele trei categorii în care au fost împărțite instituțiile de în­vă­ță­mînt superior. TUIAȘI, împreună cu UAIC și UMF sînt de tip A și nu au țipat. Celelalte, de tip B și C, în ultima categorie intrînd majoritatea universităților private, au contestat, evident, pentru că acest proces nu a fost unul transparent. Cînd s-a schimbat conducerea și a venit ministrul Andronescu nu s-a găsit documentația care a născut această clasificare, deși, subsecvent, procesul acesta presu­pu­nea și aducerea de diferențe în finan­ța­re. Nu atît la cea de bază, cît la cea comple­mentară și de cercetare. A face o clasificare și a da posibilitatea noilor universități să-și dezvolte capacitățile în timp e un lucru încurajator. Dar a oferi pe tavă ceea ce s-a obținut într-o sută de ani prin tradiție, prin competiție, e o greșeală.

Există o tendință de a învăța studentul că totul este banul

Se pune problema unei noi pro­ceduri de ierarhizare interna­țio­na­le, U-Multirank, pe alte criterii. E vorba de reputația în cercetare, calita­tea pre­dării și învățării, orientarea in­ter­na­țio­nală, succesul în transferul de cu­noș­tin­țe și angajamentul regional. Ur­mă­rind, spre exemplu, ultimul punct, cum s-ar prezenta universitatea la ni­vel de implicare în viața orașului?

Sînt două tendințe în lumea universitară. Există tendința inițială, a universității humboldtiene, în care instituția, ca un „turn de fildeș”, creează în plan mental, al instrucției, un om cult, util societății, sie însuși și familiei lui. A apă­rut, însă, tendința din ce în ce mai accentuată, a universității antreprenoriale, în care a­ceasta este privită ca fiind în principal un furnizor de servicii către societate și către individ. Prin prisma a ceea ce reprezintă, într-o societate de consum, individul, a­di­că un producător de bunuri, o rotiță într-o mașinărie a benzii rulante a lui Char­lie Chaplin. Totul este privit prin oglinda uti­litarismului. Și-atunci universitatea tre­buie să iasă din turnul de fildeș și să se in­tegreze, chiar și în lipsa fondurilor, pe piața furnizorilor de servicii. Deci să-și deplaseze centrul de greutate de la formativ, instructiv spre domeniul facerii de bani, antrenînd și studenți, învățîndu-i din facultate că totul este banul. Nu optez pen­tru nici unul din aceste modele, ci pentru o îmbinare, adică școala universitară să-i dea studentului acele elemente care să-l înnobileze ca om, să-l diferen­țieze de animal, dar să-i dea și cu­noș­tin­țele necesare integrării într-o lume ne­mi­loasă cu cei cu înclinații mai mult umanis­te.

Oricît ne-ar plăcea să scoatem poeți și filosofi, la Politehnică trebuie să avem și „tinichigii”

Plasarea la mijloc ar fi op­țiu­nea ideală. Dar acum, efectiv, TUIAȘI este un turn de fildeș sau o „fabrică de bunuri”, cum spuneați?

Universitatea Tehnică este ca Pendulul lui Foucault. Oscilează, raportat la facultate, la departamente. Sînt u­ne­le care accentuează partea formativă, în special cele de științe fundamentale, ma­tematică, fizică, chimie. Sînt cele care merg, în ultimii ani, pe latura de cerce­ta­re, consultanță, angrenare pe piața mun­cii. Și sînt profesori din unele facultăți care au propriile firme de consultanță, de proiectare și chiar execuție și care își re­cru­tează forța de muncă dintre foștii studenți, deci n-aș putea spune că universitatea în ansamblu poate fi catalogată într-un fel sau altul, dar sînt cadre didactice des­pre care putem vorbi în termenii aceș­tia. Unii care încurajează ideea că trebuie să-i dau studentului ceea ce-i servește acum să știe. În sensul de a-i da acum un pește, nu a-l învăța să pescuiască. Eu prefer să nu-i dau pește ci să-l învăț să gîn­deas­că. Nu vreau să fac roboței care să ia din sertar manualul de proceduri pe care l-a predat Anghel Stanciu.

Deci există o conștiință a faptu­lui că studenții trebuie să se integre­ze pe piața muncii și se acționează ca a­tare.

Da, prin prisma acestui crite­riu, de implicare a universității în mediul regional în care își desfășoară activitatea, unul din parametri de lucru, să spu­nem așa, e gradul de integrare pe piața muncii a absolvenților. Adică, oricît ne-ar plăcea să scoatem poeți și filosofi, la Po­li­teh­nică trebuie să scoatem și „tini­chi­gii”. E drept că una este să predai arta tea­trului și alta este să predai betonul armat – deși poate ai nevoie de o doză de poezie să te apropii de acesta din urmă –, care este și rece și greu. Dar noi trebuie să în­cer­căm să-i sprijinim; dacă nu să se angajeze, atunci să-și deschidă firme proprii. Pe vremuri, un profesor de-al meu, domnul Nicolau, îmi spunea că nu poți face be­ton precomprimat cu trei lopeți și cinci ne­calificați. Dar cu un inginer, un tehnician și cîțiva muncitori poți deschide o fir­mă de construcții și nu să vinzi, li­cen­țiat, la tarabă în piață. La noi, în preajma examenului de licență, la Construcții, vin firme și solicită preluarea de absolven­ți pentru șantierele din țară și pentru pro­iectare, cu oferte bune uneori și în­șe­lă­toare alteori. Unii studenți semnează contracte în anul al III-lea, al IV-lea, pri­mesc o bursă și sînt asigurați că stau a­co­lo cinci ani. Dar la un preț care, dacă l-ar ne­gocia dupa ce termină, ar fi și mai ma­re. Și sînt facultăți unde procentul acestor cazuri este și mai mare. Mă gîndesc la cei de la Automatizări și Calculatoare, unde e greu să-i și ții în facultate. E­co­no­mia trebuie să se descurce singură, spun economiștii noștri. Să apelăm, deci, la stat. Dar dacă nu-i dai statului ce-i trebu­ie atunci cînd trebuie, cum poți să-l mulgi atunci cînd el e ca o vacă stearpă?

Spuneați la un moment dat, în­tr-un interviu, că atunci cînd ați absolvit dumneavoastră, posibilitatea de angajare era limitată de granițele Ro­mâniei. Ați fi plecat, în alte condiții?

Nu pot să spun c-aș fi plecat sau nu. În anul I de facultate am fost se­lec­ționat să plec în Franța, la Uni­ver­si­tatea Paris IV (n.r.: Université Paris-Sor­bonne), dar pînă la urmă a plecat altcineva. Era perioada în care a plecat și Petre Roman. Eram copil de la țară (n.r.: din comuna Toporu, județul Giurgiu) și singura mea „pilă” era munca. Aș fi vrut să studiez și dincolo, dar nu a fost posibil. Nu regret decît în sensul că, acum cînd e­xistă această deschidere, nu există aceeași dorință de perfecționare, de asimilare la unii tineri pe care noi îi trimitem cîte două-trei, chiar șase luni în Vest. Apare o anumită blazare. Ca un îndemn și nu ca un regret, afirm acum că piața muncii e în­treaga Europă. Practic, diplomele noas­­tre, prin libera circulație a meseriilor, sînt valabile peste tot. Am putea să mar­șăm cu matematica, fizica, chimia, in­gineria. Am putea să mergem în afară cu ceea ce ei nu au, dar noi am putea fi.

Se observă tentația Occi­den­tului și acum, în numărul de înscriși de la unele facultăți. La Textile și Pielărie, de exemplu, nu s-a îndeplinit, în ulti­mii ani, cifra de școlarizare. Ce se va întîmpla cu aceste specializări?

E clar că înainte de 1989 a fost o anumită ierarhizare a facultăților pe zo­ne de interes ale celor care voiau să dea admitere și era atunci Electrotehnica pe pri­mul plan, Mecanica, Chimia In­dus­tri­ală, Textile și Pielărie, care era singura facultate de profil din România. De aici, de la Iași, își trăgeau forța de muncă toate fabricile de textile. După Revoluție au apărut două fenomene. A scăzut dramatic interesul pentru inginerie și, simultan, au apărut noi facultăți. Una din marile fabrici de textile era atunci UTA Arad. Or, acolo s-a înființat o facultate de profil și-atunci tot potențialul facultății de la Iași nu mai atrage studenții așa cum o făcea înainte. Iar această tendință a fost dublată de atracția facultăților umaniste. Acum este o criză de ingineri și începe să crească interesul pentru acest domeniu. Nu mai este Electrotehnica pe primul loc, ci Facultatea de Construcții, ur­ma­tă de Hidrotehnică. Și-atunci, iată că noi trebuie totuși să menținem specializări care un an se fac, un an nu, pentru a nu dis­pă­rea. Sînt facultăți care în comunism erau secții. Trebuie să le menținem oarecum artificial, la nivel de avarie, pentru că dispariția lor ar face imposibilă reluarea în­tr-o perspectivă în care ar reveni.

M-am mîndrit cînd în clasa mea, de la țară, am fost primul pionier

Finanțarea, în momentul de față, a rămas la formula din 2008, pe student echivalent. Dacă absolvenții de bacalaureat sînt atrași de opțiunile din străinătate sau nu sînt tentați de oferta Politehnicii, este automat afectat și bugetul universității.

Bugetul este, efectiv, afectat dacă n-ai studenți. Pentru că vechiul sistem mergea pe cadru didactic, în funcție de cîți profesori, conferențiari și așa mai departe aveai. Acum ți se alocă o sumă, pe student echivalent, adică o căciulă de bani. Care mai apoi se dirijează spre facul­tate, de acolo spre specializări și acolo e posibil să nu ai grupe suficiente, destui studenți în an. Aici e influențată și sa­la­ri­zarea cadrului didactic, care nu e fixă. În Legea 1/2011 s-a prevăzut că finanțarea aceasta pe student echivalent are și efecte colaterale proaste. Dacă îți intră 100 de stu­denți în anul I, tendința naturală a ca­drului didactic este să-i ducă mai departe. Pen­tru că dacă trec doar 50%, și sa­la­ri­za­rea va fi tăiată în jumătate. Și tot așa pînă la faliment. Efectul colateral a fost, deci, o scădere a calității pregătirii studen­ților. Tacită.

Și sesizabilă, deci.

Păi cine-și taie singur craca de sub picioare? Dacă-i pici, rămîi fără sala­riu. Și-atunci am propus să se întîmple do­uă chestiuni. În primul rînd, bugetarul și nebugetarul să nu fie pe patru ani, ci să migreze. Să putem menține astfel finan­ța­rea de bază și salarizarea. Și a doua, ca­re e revoluționară, spune că dacă în anul I au intrat 100 de studenți, această finan­ța­re pe care o primim pe cei 100 să fie menținută patru ani. Eu scot zece din toți, dar ăștia zece sînt cu adevărat ingineri. Dacă te duci la École Nationale des Ponts et Chaussées (n.r.: Școala Națională de Poduri și Drumuri) din Franța, ei nu-ți scot 1.000 și ceva de ingineri pe an. Și le asigură pe timpul facultății o chestiune care nouă ne lipsește și e un lucru du­re­ros. Unde se duc 400 și ceva de studenți în practică pe șantier? Ar fi șantiere mari, dar de unde bani de transport, de cazare, lucruri pe care înainte ni le permiteam. Pentru toate practicile erau alocații bu­ge­tare separate. În Franța există o lege care obligă marile companii să primească studenți în practică. Am copiat și noi în proporție de 90% această lege, dar lipsesc cei care s-o aplice. Găsirea modalității de a face practică e una din problemele care ne preocupă acum.

Dumneavoastră ca student n-ați simțit astfel de lipsuri ale universității?

Nu. În studenția mea, între ’67 – ’72, practica din anul I, al II-lea și-al III-lea era așteptată. Era perioada cea mai plăcută, pentru că se desfășura pe șantier și-ți alegeai locul după medie. Eu am fă­cut practică la Năvodari, după aceea la Buș­teni. Eram vreo șapte – zece studenți și dura cam o lună. Era, cumva, o ches­ti­u­ne strict profesională și o împlinire personală. Nu cred că există inginer constructor care să nu-și aducă aminte de pri­ma practică, cea topografică. Se dau mari cu teodolitul (n.r.: instrument optic pentru măsurarea unghiurilor orizontale și verticale), cu nivela și îi întreabă „ba­be­le” dacă se dărîmă ceva. Pentru că atunci cînd apar topografii într-o zonă, ori se cons­truiește ceva, ori se demolează și ei dau explicații doxe privind ceea ce au de gînd să facă, dar de fapt ei nu fac decît un plan topografic, o drumuire pentru practica lor. Atunci luai contact cu profesia ta, în acele excursii de studiu, de la în­ce­pu­tul și sfîșritul facultății, pe șantiere.

V-ați implicat în politică de­vreme, în 1968. Ați simțit că ați sacrificat ingineria pentru politic sau invers, undeva pe parcurs?

De fapt, în viața politică m-am implicat de la pionieri. Eram mîndri a­tunci, deși probabil unii zic că le-a fost ru­șine. Eu m-am mîndrit cînd în clasa mea, de la țară, am fost primul pionier și m-am dus la școală cu cravata înnodată, iar pe urmă prinsă cu inel. Acasă era de parcă aș fi primit ceva deosebit. După care am trecut în Uniunea Tineretului Comunist citind, la vremea aceea, „Așa s-a călit oțelul” (n.r.: titlu de Nikolai Os­trovs­ki) și alte scrieri din acestea „revo­lu­­ționare”, care însuflețeau. Am fost pri­mul membru de partid făcut în facultate în 1968. Revolta din 1989 am simțit-o ca pe-o ciocnire teribilă între cei pe care-i știam într-un soi de talibanism comunist și o jumătate mai nou libertarianistă, capi­talistă a lor. Am intrat apoi din nou în po­litică, una în care totul se stricase, totul era blamat, toți erau capitaliști convinși, deodată. Astăzi pot să spun că am reușit să pun în scris procentul acela de 6%, pe care nimeni nu îndrăznește să-l dea jos, dar îl amînă. Am reușit să dublez salariile profesorilor universitari, astfel încît tă­ie­ri­le nu s-au resimțit în învățămîntul superior. M-au înjurat conferențiarii si celelalte categorii, dar le-am oferit o posibil­i­tate de neplafonare. Dacă aveau toți aceleași salarii, de ce s-ar mai fi chinuit să fie profesori? Așa, au o perspectivă.

Ordonanța de Urgență (OUG) 92/2012, lăsată de fostul ministru E­ca­te­rina Andronescu, înlătură necesita­tea obținerii acelei abilitări pentru trece­rea la statutul de profesor universitar. Era acel atestat o „barieră profesională” atît de greu de depășit?

Eu m-am opus acestei abilitări în timpul discuțiilor. Această abilitate există în Republica Moldova, în Ger­ma­nia și Rusia. Nu mi s-a părut firească pentru că presupune următorul proces: con­ferențiarul își dă doctoratul, are un număr de lucrări și pe urmă mai susține o teză, înainte se numea teză de docență, într-o limbă străină și mai dă și o taxă de în­scri­ere. Mi se părea artificială. A rămas, însă, a­bilitarea pentru obținerea calității de con­ducător de doctorat.

Există profesori la care oamenii deschid ușa cu capul și cei la care se deschide ușa cu mîna

Tot această ordonanță a modi­ficat în Legea 1/2011 chestiunea nu­mă­ru­lui de doctoranzi pe care îi poate îndruma un conducător. Astfel, noua for­mă a legii prevede că Senatul decide și propune această cifră. Se poate trece de vechea limită, de opt studenți?

Noi avem o problemă cu doctoratul. Una pe care, fie din motive de per­cepție, fie care țin de generație, nu pu­tem s-o rezolvăm. Doctoratul pe care l-am gîndit eu era unul care consfințea o calitate, aceea de cercetător științific do­bîn­di­tă după un număr de ani de cercetare în do­meniul lui. Era o certificare. Acum, o­da­tă cu procesul Bologna, doctoratul s-a atașat ca fiind al treilea ciclu de în­vă­ț­ă­mînt. Acest ciclu prevede o parte de ac­ti­vi­tăți didactice, deci aproape un an de zile de cursuri și una de studiu biografic și cercetare propriu-zisă. Nu mai este o cer­tificare a calităților dobîndite de docto­rand, ci una că acest tînăr poate des­fă­șura activtăți de cercetare științifică. Dacă a devenit un proces didactic de în­vă­ță­mînt, nu cred că numărul de studenți trebuie limitat artificial. Funeriu l-a limitat la opt. Dar de ce nu la cinci, trei sau doi? Eu nu am luat mai mult de unul sau doi doc­toranzi anual. După mine, cifra res­pectivă nu trebuie să fie foarte mare, deși, ca școală doctorală, în sistemul Bo­lo­gna, cred că poate fi și mai mare de opt. Dacă Legea 1/2011 rămînea așa, noi, Facul­tatea de Construcții, peste doi-trei ani nu mai aveam nici un conducător. Pentru că ies toți la pensie, iar din spate, aceste condiții de abilitare nu cred că mai permiteau intrarea altora, poate a unuia, ma­x­imum doi. De aceea s-a scos această restricție. Dar există două categorii de profesori. Profesori la care oamenii des­chid ușa cu capul și cei la care se des­chide ușa cu mîna. Dacă au ajuns condu­că­tori de doctorat, trebuie să aibă teme cla­re, concrete și nu să ia 16 studenți pe care nu-i țin minte nici după nume, dar să mai știe și ce teză au. Și se pomenesc cu te­za după trei ani, iar în afară de coperți nu e nimic original înăuntru.

S-a mai pus, pe marginea re­glementărilor din această ordonanță, și problema mutării centrului de greuta­te în ceea ce privește puterea de decizie în universitate de la rector la Senat. Cum se va vedea această modificare la TUIAȘI?

În cazul nostru, concret, nu este nici un fel de balansare a puterii. Aș pu­tea spune că există un consens, o sfătuire în ceea ce privește inclusiv ordinea de zi. Avem o istorie comună, eu și prof. univ. dr. Giurma, am lucrat împreună ca directori educativi, sîntem ingineri constructori amîndoi, nu avem orgolii din acestea deosebite în care să stabilim cine-i cel mai tare.

Ați declarat asta și la în­ce­pu­tul acestui mandat. Spuneați atunci că „avantajul domnului rector și al meu, este lipsa noastră de orgolii pentru că noi mai avem trei ani, nu mai putem candida la un nou mandat și ținta nos­tră este binele instituției și nu satisface­rea orgoliilor personale”. Și dacă ele a­par pe parcurs?

Nu omit că apar astfel de lu­cruri, acolo unde, de fapt, cel care e președintele Senatului a fost rector. A­co­lo există o altfel de armonie. La noi nu e așa. Principial, faptul că s-au creat un organism deliberativ, Senatul și unul e­xe­cutiv, Consiliul de Administrație, cu rectorul în frunte, echilibrează pe undeva puterea în universitate. Scopul meu este să armonizez, împreună cu profesorul Giur­ma acest raport de puteri astfel în­cît, după patru ani, ele să nu funcționeze în contradictoriu. Statutul Senatului pre­vede că senatorul poate iniția hotărîri. Pî­nă acum nu avem nici una, dar va trebui să ne obișnuim cu ideea că, așa cum în Parlament poți iniția o lege care poate fi chiar aprobată, așa și pe senatori îi poți obișnui cu ideea că nu doar Consiliul poa­te lua decizii. Atunci cînd Senatul va res­pinge cîteva hotărîri ale Consiliului de Administrație, iar cel din urmă va înțe­le­ge acest lucru, atunci vom fi în normalitate. Atîta timp cît Consiliul de Administrație consideră că tot ce gîndește el este sacrosanct, nu poate fi bine. Problema cu oa­me­nii care au putere e că nu mai gîndesc. Eu sper ca și eu și profesorul Giurma să avem gîndire și după ce ne pierdem func­ții­le, nu doar pe aceasta pe care ne-o dă puterea și care, uneori, este toxică.

Anca TOMA