Boala curajului, în fugă

Într-o lume în care eroul poartă un sac de gunoi peste un hanorac ce­nu­șiu și salută cu „Excelsior!”, ba își iu­beș­te, ba își lovește părinții și caută să se-ntoarcă la o viață pe care nu înțelege cum a pierdut-o, regizorul David O. Russell a sădit, cumva, bucurie. Însă pelicula „Silver Linings Playbook” e o comedie romantică nu pentru că stîrnește chicoteli de îndrăgostire, ci pentru că pune sub semnul întrebării pînă și motivul pentru care zîmbești.

Și pentru că Tiffany (Jennifer Law­rence) nu-l lasă pe Pat (Brad­ley Cooper) să-și piardă și ultimul dram de luciditate care i-a rămas în urma timpului petrecut în ospiciul din Ma­ryland. Un timp peste care scenariul aleargă fiindcă n-are importanță. Nici faptul că „eroul” are pumnii pă­tați de sîngele geloziei nu contează, nici nebunia care i-a încolțit în ochi după ce a fost înșelat și nici măcar obsesia cu care crede că nu și-a pierdut min­ți­le. Pînă ajunge în grija lui Tiffany, văduva-copilă cu decolteuri cernite, Pat încearcă „să rămînă optimist, ca să poată găsi răul care duce spre bi­ne” (n.r.: „If you stay positive, you’ll find your silver lining”). Mesajul acesta e îmbrăcat de o deplinătate a rolurilor secundare, Robert De Niro aducînd din filme precum „The Godfather” exact atîta atitudine dură cît să nu um­brească nebunia pesonajului său, un tată superstițios, cu o afecțiune bi­za­ră față de propriul fiu.

Faptul că fericirea se cîștigă în pași de dans poate părea prea dulceag. În­să Lawrence și Cooper nu lasă nici o clipă filmul să se transforme într-un nou „Step Up”. Dialogul e generos, antrenant, e viu și caustic, iar problemele mărunte ale celor doi nasc iz­bucniri vulcanice. Episoadele care i-au pus săptămîna trecută un Oscar pe brațe actriței de 22 de ani sînt ca o împușcătură cu confetti, stridente dar colorate și se-nvîrt în jurul unei scri­sori care nu mai ajunge niciodată la so­ția lui Pat.

„Silver Linings Playbook” lică­rește lunatic. Pelicula dansează halucinant cu mintea privitorului și-l lasă să fie cinic pînă la capăt alături de personaje, să nu creadă în „tot răul spre bine”. E un film jucat cu umor întunecat, cu priviri tulburi și cu o efervescentă conștiință a faptului că fericirea e frumoasă, dar e imperfectă.