Viața în ritmul războiului de țesut

Mîinile nu și le-a odih­nit niciodată. De la 15 ani împinge suveica prin ițele războiului de țesut și încuie sufletul poporului nostru într-o ladă de lemn veche cu o cheie pe care n-o pot avea decît cei care iu­besc tradiția neamului românesc. Casa Auricăi Racu din Ibănești, județul Botoșani stă deoparte de răutatea lumii, pe-un deal unde parcă se îm­preunează cerurile, iar stropii de ploaie îi pă­trund greu prin stratul de stuf înțepenit în vreme. Cerdacul verde și zîmbetul femeii colorea­ză valea și sfidează timpul. La 73 de ani, bătrîna cu frică de Dumnezeu, dar fără frică de moarte, încă descrețește fruntea tine­rilor care îi calcă pragul de lut acoperit cu un covor de cordele. A cu­sut destul cît să poată înconjura o dată întreaga Românie pe care o poartă în inimă și o transpune în firele de lînă cu care încă coase ștergare și în anecdotele cu care fură zîmbetele celor care o împrejmu­iesc.

„Frunză verde de năut, pe lume cînd m-am născut tot o nins și-o bătut vînt.

Cum o fost vremea de rea, așa îi și inima mea.

Cînd creșteam la sînul mamii primeau ordine catanii

Și se îndepărtau de noi în cîmpuri largi de război.”

„Eu fără stative nu mă țin ca omu fără tutun și copilul fără jucării. Să fie literă de lege”, îmi spune Aurica Ra­cu, uitîndu-se atent la mine. A crescut la sînul mamei, văduvă de război, cu încă trei frați. Pe 9 ianuarie 1940, chiar în ziua în care a văzut lumina soarelui, tatăl ei a primit ordin de ple­care pe front și i s-au sfîrșit zilele în­tr-un spital din regiunea Donbas, U­cra­ina. Numai moș Petrea Popoiu, văzîndu-i durerea din suflet, a luat-o în brațe și i-a explicat cuvîntul „tată”. Și el tot orfan de război era. Că așa era atunci. Zgomotul de gloanțe te che­ma în luptă și prin fumul gros te înghițea pămîntul.

Numai cinci clase a învățat, după care mama ei n-a stat pe gînduri și a retras-o de la școală, „că nu avea cu ce să mă poarte. Am un fost un copil nedorit, să fie clar”, îmi spune cu vocea-i tremurîndă, „dar dacă au fost zile… Cum ar fi un pui de cloșcă ciu­pit care tot se ascunde în buruiene și dacă are zile uliul îi ia pe ceilalți și ăs­ta tot trăiește”. Dar nu s-a lăsat în vo­ia vîntului. A căutat să învețe o me­serie și așa a început să lucreze la stative, cu mama ei, apoi singură. A țe­sut să împodobească casele și să-și aco­pe­re capul și trupul. Cu zestrea ro­mâ­nilor în suflet, a început să co­lec­țio­ne­ze costume populare, să cînte și să scrijelească pe hîrtie poezii. Dar ea nu a luat niciodată cîntecele altcuiva. Doar pe-ale mamei de cînd „dădea cu var în casă și tata era mort pe front”.

Bărbatul ei, Octav, lucra pe șan­ti­ere ca să „cumpere pătură pe pat” și nu se certa cu el decît „azi, mîine și tocmai poimîine, de două ori pe an, dar ținea cîte șase luni”. E mort de 11 ani, dar i-a lăsat în urmă un fecior, in­stalator, și doi nepoți pe care îi iu­beș­te ca pe ochii din cap. „Cînd te bate omul și tu fugi, să le zici ăstorlalți că alergi să tai o găină”, îmi spune rîzînd. Pe lîn­gă țesut a lucrat și la grădiniță, la bu­că­tărie și la centrul de legume și fruc­te, sezonier, cîte trei luni, vara. Acum le predă prichindeilor de la Centrul de zi din Ibănești ore de lucru manual și tradiție, fiindcă „nu contează fizi­cul sau vîrsta. Cultură să aibă omul. Iar da­că vrei să intri în mintea copiilor, trebuie să fii și tu în mintea lor”.

Camera cu miros de tradiție

„Toată viața ce-am lucrat,

Tvr-ul o filmat.

Și-o filmat floare cu floare

s-ajungă peste hotare”

„Să vă iasă gustul pîinii și lumina soarelui în față”, îmi spune bătrîna pof­tindu-mă înăutru. De 35 de ani oa­me­nii îi calcă pragul, dar încă nu și-a pier­dut din entuziasmul pe care îl are de fiecare dată cînd își spune povestea. „Cu asta mă mîndresc, puiul mamii”, căci cămăruța îi e colorată de la te­me­lie pînă în tavan și pereții sînt plini de diplome și carpete. Dar și cu poze înrămate cu grijă și mîndrie, iar fie­ca­re în parte spune o istorioară despre îndemînarea și înțelepciunea mătușii Aurica. Nici bine nu mi-am scuturat încălțările că își deschide lada de zes­tre și nu ezită să-mi arate cămașa de pes­te 100 de ani primită de la bunica ei, pe care a filmat-o „și TVR-ul și doamna de la Academia Română și toți care i-au călcat pragul”. Mi-o așază apoi pe masă cu grijă, deasupra a două per­nu­țe „ca să iasă frumos la poză”.

Îmi arată cămăși de cînd era mi­că, care însă i se potrivesc și acum pentru că trupul îi e firav de la atîtea ne­caz­uri. Însă ea îi mulțumește lui Dum­ne­zeu „că nu strig văleu pe pat dincolo”. Mai pe fundul lăzii stau cîteva lucruri pentru „cînd oi da buletinu’ în primire, să-mi îmbrace sicriul. C-am zis c-o să mă fac odată moartă și dacă nu mi-or pune ce-am muncit eu, cînd m-oi scula oi umple gîrla de dîn­se­le”. Istoria nespusă a mătușii o poți citi în tot ce-a lucrat cu mîinile ei deja slă­bi­te de la atîta țesut. Însă vlaga i-a ră­mas în glas și-n suflet, deși fîșneață încă e, ca un copil curios care se bagă între oalele mamei.

Pe pat, sprijinită de stratul de carpe­te întins grijuliu și acoperit cu per­ne ale căror fețe au flori brodate, stă o păpușă care parcă zîmbește și ea cînd o aude pe mătușa Aurica. Numai că „zghihuita ceia de copchilă nu mă ajută deloc la treabă”. Că mereu și-a dorit o copilă care să-i mîngîie fața brăz­dată de griji și vreme. Ca să fie și ea la modă, și-a cusut două traiste după culorile a două costume cu care mer­ge la Botoșani „cînd sînt convocată”, cum îi place ei să spună. Participă a­nu­al la „Tîrgul Meșterilor Populari” de pe pietonalul din Botoșani, și-i îm­bra­că pe tinerei în tradiție și cu blîn­de­țe le zice o vorbă bună și le cîntă un cîntec de dor. Dar și pe francezi și pe cei din Ecuador și Capernau care erau prezenți acolo i-a miluit cu vor­be și le-a arătat ce înseamnă să fii ro­mân. Așa a vrut ea să lase un gust bun stră­inilor, că e destulă amărăciune în gîn­du­rile lor. Și la Suceava, Dorohoi ori Sfîntul Gheorghe a fost chemată ca să arate că tradiția încă e vie.

Muzeul din casă

„Munților, voi munților,

și te-ntorci iar în mormînt.”

„Urcă-te cu nădejde pe pat”, îmi zice cu căldură bătrîna după ce intru în camera în care miroase a turte coap­te pe plită. În colț, lîngă lumina geamu­lui care parcă stă să intre în pămînt, e războiul legat cu ață roșie pe-alocuri cu care femeia își țese timpul. În că­mă­ruța în care tavanul parcă se iz­beș­te de vîrful capului, pentru că „asa am avut cerul aproape”, bătrîna încă se mai urcă pe cuptor și scrie pe caiete noaptea cînd se trezește din somn și se mai miră cum de încă îi bate inima în piept. Lîngă pernele așezate cu gri­jă una peste alta pe o cuvertură colo­ra­tă, o pisică toarce de zor în bătaia căl­durii de la sobă. Numai ea îi ține de urît zi și noapte cînd băiatul e plecat după treburi.

Arhiva și-o ține într-o geantă de ra­fie puțin zdrențuită și e bucșită de cărți, poze și foi îngălbenite de vreme. Le ține minte pe toate și-ți explică pe rînd, răbdătoare, ce reprezintă fiecare. Însă ce se remarcă prin toate acele foi este un caiet de română, mic, în care mă­tu­șa Aurica și-a scris în cîteva pagini o autobiografie, pe care mi-o citește cu aceeași voce tremurîndă. Trage re­pe­de aer în piept și începe să cînte cu lacrimi în ochi, dar cu capul sus, făcîndu-mă să îmi plec privirea și să-mi șterg și eu ochii, umeziți de la jalea pe care bă­trîna mi-o glăsuiește în ureche. Dar cînd se pune la război și începe să învîrtă suveica, glasul i se schimbă. Tăl­pi­ce­le pe care apasă cu picioarele cu care a străbătut atîta drum, nu pornesc nu­mai războiul, ci și veselia și mîndria din ini­ma ei. În camera în care și-a trăit a­proa­pe toată viața, sub lumina slabă a be­cu­lui agățat de perete, culorile carpetei par mai vii, iar venele de pe mînă mai proeminente. Te îmbie repede c-o tur­tă cu zahăr și cu un pahar. Și nu se la­să pînă nu îi faci pe plac și stă și se gîn­deș­te că mare dreptate avea cel care zicea că „ mereu casă nemăturată mu­safiri așteaptă”. După ce-mi arată cî­te­va ștergare cusute special pentru nunți, mă pune să-i promit că o să-i mai calc pragul, așa cîrpit cum e el, pentru că „Dumnezeu știe că eu am o datorie la tine”.

Îi place să le țese tinerilor povețe în mintea lor fragedă pentru că „omul trebuie să se încadreze în trei articole în viață: să aibă credință în Dum­ne­zeu, să respecte tradiția și să aibă darul mun­cii”. Îmi arată reviste pe ale căror co­perte stătea îmbrobodită frumos și mîn­dră în fața războiului de țesut, înconjurată de multă lume cu ochii ațintiți la mișcările mîinilor ei. Dar în viață nu a avut parte numai de bune, căci așa cum „vîntul bate frunza, așa mă bate și pe mine gîndul. „Eu de la via­ță scot ideile principale, cum scoate copilul la școală”, îmi spune bătrîna și e conștientă că „în fundul pă­mîn­tu­lui n-ai bătaia soarelui, doar patru scîn­duri prinse-n cui și acelea-s ale pămîn­tului”.

Acum în viață are mîngîiere nu­mai în stative și în cîntece. Tîmplele i s-au albit, dar în viață a știut să în­vingă. Mătușa Aurica și-a trăit fie­ca­re bucățică de viață sădind cîte ceva în urma ei. Vremurile străvechi și le-a cusut pe pînze și pe trăistuțe pe care le poartă copilașii cînd își cară cărțile spre înțelepciune. Și cînd ea n-o mai fi, gîrla tot o să mai răsune de vocea ei gingașă și de vatalele războiului de cusut care n-au lăsat-o să-și odihnea­s­că trupul și i-au frămîntat gîndurile cînd luna se suia sus pe cer. Și nici la capătul puterilor mîinile ei n-or să se oprească.

„Și vă spun ultimul cuvînt.

Lume dragă lasă-mă așa și nu mă mai judeca.”

Iuliana LEONTI