Cheia lacătului din palmă
Pastila de după 27 martie 2013 Niciun comentariu la Cheia lacătului din palmă 6Avea mers de bătrîn. De om cu umerii aduși în față de la atîția ani purtați peste ei, deși nu număra decît puțin peste douăzeci. Pășea încet, cu mîinile împreunate la spate și cu mînecile paltonului prea mare pentru el acoperindu-i buricele degetelor. La răstimpuri, oprea cîte un trecător și cu glasul sfîrșit îl ruga să-i caute în buzunare. „Da’ ce, matale nu poți?”. Nu putea. Unii îl ocărau și îl luau drept nebun, alții îl evitau. Cînd și cînd unii îi mai întindeau bani și atunci se înfuria, răbufnea, îi înjura.
O singură dată era cît pe ce să convingă un om al străzii să-l ajute, dar cînd vagabondul i-a zărit licărirea ciudată din ochi s-a speriat ca de o fantomă. Nici n-a avut răgaz să-l oprească și să-i explice, sigur nu l-ar mai fi privit ca stăpînit de demoni. Alteori, trecătorii îi arătau un soi de reproș amestecat cu milă, ca atunci cînd te uiți la un bolnav care nu vrea să mai trăiască. Dar el voia, nimeni nu vedea că de departe părea o nălucă, una care se zbate între două lumi. Că cerea ajutor dar nu-l găsea nicăieri.
Îi ningea pe umeri, însă continua să meargă cu mîinile la spate, tîrîindu-și paltonul prea lung prin zăpadă. Îi plouau șuvoaie peste chip, dar nu căuta adăpost. Îi bătea vîntul de primăvară obrazul tînăr și nici că își ridica ochii să vadă cît de albastru era cerul deasupra lui. „Caută-mă în buzunare”, atît cerea. Atît cerșea. Nici măcar nu întindea căușul palmei. „Cheia salvării e la tine, copile. N-o au alții”, i-a zis odată un bătrîn. Știa prea bine, dar nu putea ajunge la ea. Îi era rușine să-și arate mîinile încătușate.
Adaugă un comentariu