Trofeul singurătății, pe frunte

Fiecare măgărie are un stat de pla­tă. Adică lucrurile, principiile, mîn­dri­ile acelea pe care trebuie să le dai în schimbul faptului că-ți permiți să te crezi în mijlocul unui pămînt atît de bi­ne strîns sub o talpă de pantof. Că te duci singur de nasul care ți s-a alungit de-atîta adevăr îndoit cu apă chioară. Poate c-am fost, cîndva, sinceri din na­ivitate.

Poate ne-a fost mai bine și lumea nu era atît de sufocată cînd o apăsau brațele de menghină ale jo­cu­ri­lor de putere. Și poate reușeam să ne strecurăm printre pumnii celor care a­veau de cîștigat de pe urma noastră ca printre picăturile de ploaie. Într-un fi­nal, aveam toți hainele jilăvite de pu­hoi, dar nu ne durea nimic, nu ne cur­geau lacrimi. Reușeam să le în­ghe­țăm undeva în spatele frunții.

Toți avem cîte-un dosar, de asta nu sîntem niciodată liberi. Purtăm în spa­te acuzații știute numai de noi, e­șe­curi intime, putregaiuri. Fie ne-au con­damnat alții, stigmatizîndu-ne cu vor­be mai grele în capul nostru decît în­tr-al lor, fie ne-am osîndit singuri, în oglindă, cu fața înecată în pernă, într-o cană cu apă chioară. Singura dife­rență e că noi, cei pe urmele cărora nu stă DNA-ul, ci un fel de conștiință mu­tant, deformată și stîlcită în bătaia de joc a propriilor fapte, noi nu prea a­­vem martori. Știm atît de bine ce vi­no­vății purtăm încît nu trebuie să cer­tifice altcineva că am distrus, că am stri­cat.

Nu stricăm sisteme, ci pe noi în­și­ne. Sîntem vinovați de propria ra­ta­re, de înfrîngeri, de nostalgii, de în­ju­­ră­turi și de blesteme asupra vieții pe ca­re uneori nu știm s-o înfrînăm. Sîn­­tem vinovați de libertăți pierdute. Sîn­tem, fiecare, Adrian Năstase, nu­mai că nouă, din experiența însingurării în­tr-o carceră asumată nu ne ies trei cărți. Nici măcar o broșură.

Poate c-am fost, cîndva, liberi, din naivitate. Dar am stricat și candoa­rea, știm prea mult ca să mai fim i­no­cenți și prea puțin ca să ne dezlegăm din frîie și să bem, din altă parte, apă chioară.