Cu creștetul în bocanci

Universul s-a supărat pe noi a­se­menea unui copil alintat, rămas fă­ră jucăria preferată. Însă nu s-a dus sin­gur într-un colț și nici nu a început să plîngă. Dar s-a încruntat într-atît de tare încît a trimis fulgere și scîntei spre noi, iar cei care au fost atinși nu s-au mai regăsit. Copiii care constru­iau castele de nisip acum s-au în­drep­tat către dărîmarea clădirilor ca­re ating norii, femeile au devenit un fel de bărbați, cu mai puțină grijă fa­ță de orice.

Astfel, în loc de scutece, schim­băm cămăși ude după nopți agitate în care nu dormim, ci moțăim un fel de somn din care uităm să ne mai trezim. Și cu ochi încețoșați ur­căm în primul tren care duce spre serviciu, calculînd în grabă pașii pe care încă nu i-am ridicat din pămînt. Și toți încep cu „să…”, „o să…”, „vrem să…”.

De frică să nu greșim ceva, ri­di­căm preșul și aruncăm tot gunoiul a­colo, sperînd că nu s-a născut ni­meni care să aibă curajul să îl caute. Da, nu s-a ivit încă nimeni care să fie dor­nic de o curățenie generală, asemenea celei pe care o facem pri­mă­va­ra, dorind să respirăm un alt aer. Poate mai curat, poate mai înmiresmat, important e să fie altul. Însă uneori uităm să ștergem geamurile, al­tă­da­tă ni se par oricum curate, chiar dacă cu greu distingem fețele celor care mi­șună pe străzi.

Poate că am putea încerca să îl împăcăm avînd în primul rînd grijă să ne curățăm cu mai multă atenție pro­priul geam, să construim din nou castele de nisip, și în loc să ne do­rim o schimbare a lumii, mai întîi să ne re­amintim cum se schimbă scutece­le. Dacă ne dorim o lume mai ordonată, nu trebuie să uzăm aceiași oa­meni, ci să le dăm cale liberă celor ca­re încă n-au încercat să vorbească.