În umbra marii Gospodării de Stat

Astăzi, noi care abia am spart coaja și am ieșit în lume liberi, fără greutatea unui regim comunist, credem că înainte de ’89 existau doar oameni asupriți. Că li s-a furat libertatea și că au fost închiși într-o bulă imensă în care doar ideologiile acceptate de partidul de atunci erau permise. Însă oamenii obișnuiți, cei apropiați de pămînt și de lumea satului, de cele mai multe ori nici nu vedeau îngrădirea, fiindcă munca de o vară li se aduna în hambare, iar mîncarea nu le lipsea nici o clipă de pe masă.

„Cînd eram eu de 15 sau 16 ani mergeam la Gostat la baluri, la pe­treceri și doar angajații sau cei cu rude care lucrau acolo puteau mer­ge”, îmi povestește bunica cu mîn­drie în timp ce scoate din cuptor o tavă aburindă cu plăcinte umplute cu mere. Poveștile despre locul aflat la cîteva ore bune de mers pe jos, peste dealuri, din Cernești, satul în care am copilărit, i le-am auzit poate de zeci de ori. Dar de fiecare dată mi-l închipuiam ca pe un tă­rîm fantastic, rupt de ordinea firească a lucrurilor și doar zmeii și ilenele cosînzene lipseau din peisajul de basm. „Erai cineva atunci dacă lu­crai în Gostat. De acolo făceai rost de orice. Faguri de miere, fructe și se făceau și dulciuri. Da’ ce nu gă­seai atunci acolo?!”, îmi explică bunica în timp ce așază cu grijă pe o farfurie bucatele aburinde. De fiecare dată cînd se întoarce în timp și-mi povestește despre locul în care mergea mereu cu emoție parcă întinerește, ridurile îi dispar, iar în păr îi apar din nou cosițe.

Cînd afla că se face cîte o pe­trecere în zilele de sîmbătă sau în cele de sărbătoare parcă nu mai avea stare. „Începeam să-mi spăl fusta cea mai înflorată, pe care o țineam pentru balurile de la Gos­tat, încă de marțea sau miercurea, o apretam cu grijă, iar vinerea plecam să ajut la ornat sala sau la curățenie”, îmi spune cu convingerea inocentă a unui copil bunica, mai spințară decît ar trebui să o lase anii care și-au țesut peste ea nevoile și grijile vieții.

Veneau la petreceri oameni din toate satele din jur și-și aduceau și copiii și familia, iar Gospodăria de Stat dădea pe dinafară de ve­se­lie, jocuri de copii, muzică și bu­cate făcute în bucătăria așezării. „Era o cantină unde mîncau toți muncitorii și tot acolo se țineau și balurile. Făceau femeile baclavale, plăcinte și tot felul de prăjituri și biscuiți. Te simțeai ca la oraș, că străzile erau toate pavate cu piatră, iar oamenii gătiți și curați.” Fe­me­ia care m-a crescut cu poveștile vremurilor trecute își așază cu grijă șorțul și alungă scamele care i s-au așezat pe vesta verde, împletită de mîna ei.

Astăzi, drumul pavat cu piatră al Gostatului începe să se acopere cu o pătură de pămînt și iarbă, iar stăpîni ai locului au devenit cîinii. Casele din cărămidă roșie și aco­pe­ri­te cu țiglă, toate făcute după ace­lași model, cad una după alta mă­ci­nate de ploi și vînt. Basmul cre­io­nat de amintirile bunicii s-a trans­format într-o poveste tristă a unei așezări demult apuse.

Familia născută în inima Gostatului

Tot cu regret îmi povestește despre locul în care trăiau cîndva cîteva sute de oameni și tanti Ilea­na. Acolo și-a cunoscut bărbatul, la unul din balurile Gostatului. Femeia de 75 de ani rareori mai iese din casă, de cînd a fost opera­tă la șold, și mai vede lumea doar din rama ușii, de la geam sau din fața televizorului. „Era frumos îna­inte, iar lumea parcă era mai așezată, îi era frică de Dumnezeu și nu erau atîtea crime ca acum”, îmi povestește aceasta. Își leagă apoi mai bine sub bărbie baticul înflorat și începe să zîmbească. „Ei, mai erau bătăi și atunci. Cînd ne întorceam odată de la un bal și eram un grup mai mare de băieți și fete, a sărit un vecin de aici și a început să o bată pe o prietenă de-a mea.” Băiatul, supărat că fata a dansat cu altcineva a început să-i rupă rochia dăruită de el, dar ni­meni din grup nu a sărit să o apere, căci „fata era de acum ca și măritată și era ca și cum ia bătaie de la bărbat. Așa erau timpurile atunci. Doar eu strigam să o bată, dar să nu-mi rupă cureaua mea, că i-o împrumutasem fetei”, spune rîzînd răgușit femeia trupeșă, dar palidă la față ca ceara topită.

Gospodăria de stat avea tot ce multor sate din jur le lipsea. Era amenajată aici o școală, un dispensar din care niciodată nu lipsea medicul, un magazin cu alimente „unde găseai mereu măsline, conserve, ciocolată și tot ce-ți trecea prin cap”. În mijlocul așezării era cantina care împrăștia zilnic aburii mîncării pregătite pentru muncito­rii care lucrau pămîntul sau aveau grijă de animale. „Era o femeie pe care o chema tot Ileana ca și pe mine. Cînd veneam pentru bal, vinerea, mă lua lîngă ea să-i mai dau la mînă pentru că se făceau cazane întregi de mîncare”, își amintește bătrîna. Bucătăreasa ar fi vrut să o înfieze, căci nu avea copii, însă tanti Ileana nu s-a putut despărți de mama ei care „dăduse în boala copiilor și nu mai putea avea grijă de ea. Uite că acum aproape că am ajuns ca ea. Îmi aduc vecinii cîte o cană de apă de băut că altfel aș muri în casă. Astă iarnă nu ieșeam în prag cu cîte o olicică să-mi topesc zăpadă pentru băut? Așa-i dacă copii mi-au plecat să muncească prin alte țări că aici toate s-au stricat.” Oftează lung în timp ce privește pe geam la vîntul care mînă tot mai aprig o ploaie măruntă de primăvară. Pe masă, un colț de pîine stă întărit de cîteva zile alături de un borcan de dulceață aproape terminat. Asta e mîncarea care i-a mai rămas bă­trî­nei căci „nu mai am nimic pe lîngă casă, nici măcar vreo găină oloagă. Îmi fac cîte un ceai în care înmoi pîinea ’ceea uscată și mai iau cîte o gură de dulceață cînd îmi este rău.” Regretă că i-au plecat cei trei băieți, „sprijinul de la bătrînețe”, iar vocea i se înăsprește ca un viscol cînd vorbește despre „hoții de la putere”. Curînd însă puterile o părăsesc și vocea îi devine din ce în ce mai sfîrșită. E fericită însă că i-a mai călcat cineva pragul paravanului micuț în care își duce zi­le­le de cinci ani, de cînd operația a rupt-o de lume. Doar poveștile și amintirile tinereții, a balurilor de la Gostat și viața plină de culoare de atunci îi mai alungă singu­ră­ta­tea.

Tractoristul căruia Revoluția i-a furat averea

Moș Emil îmi povestește des­pre Gostatul în care a muncit mai bine de douăzeci și cinci de ani ca de un loc în care toate satele din jur își dădeau întîlnire. „Veneau oamenii ca la oraș, să facă cum­pă­rături, să afle vești sau să petreacă. Găseai carne, brînză, halva. Acolo se făceau toate și aveau ferme pentru orice”, își amintește bătrînul. A început să lucreze ca tractorist de cum a terminat școala și acolo a locuit pînă după Revoluție cînd activitatea gospodăriei a încetat și nu a mai avut dreptul să stea în casele care aparțineau statului. Și-a cumpărat o casă în Gîrbești, un sat în apropierea Gostatului, dar așe­za­rea aflată pe un deal fuge cu to­tul la vale și pămîntul aproape i-a înghițit locuința cumpărată după ’90. Acum stă într-un paravan cons­truit în 2007. O bucătărie mică și o cameră cu un pat, o masă, cu cuptor din lut și un radio vechi sînt singurele avuții care i-au mai rămas. „Lucram înainte pe toate utilajele și știam fiecare parcelă și fiecare piuliță care aparțineau de Gostat. Atunci ne mîndream toți că avem animale, că avem pămînt și ne creștea inima cînd vedeam că toamna ieșeam printre primele ferme din județ. Acum nu mai avem nimic. E tot a italianului care a cumpărat toate dealurile ’istea din jur”, zice cu năduf băr­ba­tul de parcă cineva i-ar fi furat ave­rea. Bătrînul îmbrăcat cu o bluză de trening fără fermoar, o cămașă al­bastră pe dede­subt, murdară la mî­neci și la guler oftează. Nu mai are cine să-i spele de cînd soția lui „s-a prăpădit acum trei ani”. Copiii i-au plecat în lume și rar cînd mai aude cîte ceva de ei sau de nepoți. „Cînd erau CAP-urile nu mai plecau co­piii ca acuma. A­veau de-ale gurii. Au plecat care încotro ca să nu moa­ră de foame.” Fața aspră, brăzdată de cute regulate, ca acelea pe care le desena cu plugul bătrînul în pe­rioada în care a fost tractorist, i se umezește. Îmi arată spre sacul aproape gol de carto­fi și spre pun­ga cu cîteva mîini cu făină de po­rumb. „Asta mai am de mîncare pînă la pensie.” Se opreș­te apoi, își șterge fața umedă cu mîne­ca și oftează. Ar mai spune ceva, dar cuvintele i se opresc ca un nod înainte să le poată rosti. Nu mă lasă să plec pînă nu mă pupă pe ambii obraji, „ca pe nepoții mei”.

Cimitirul în care agricultura a murit

Lătrat de cîini și fluierat de vînt. Asta e tot ce mai auzi acum dacă intri în fosta Gospodăria de stat aflată la cîțiva kilometri de comuna Todireni din județul Bo­to­șani. Să traversezi dealurile pînă aici izbutești doar pe vreme bună ori cu tractorul sau căruța și aproa­pe nu mai are cine să te întîmpine sau să te apere de cîini dacă pașii te aduc pînă aici. Acum așezarea este cumpărată de un inginer care a încercat după Revoluție să păs­treze încă vie agricultura, însă pre­țul tot mai mic al cerealelor și agri­cultura departe de standardele europene pe care a moștenit-o au lăsat-o cu un sat sterp și cu te­renuri tot mai greu de lucrat. Vine însă și ea tot mai rar să-și viziteze terenurile pe care uneori nu mai reușește să le culeagă rodul. Un italian, care a cumpărat cîteva mii de hectare în zonă, este singurul care se arată a fi prosper de pe urma pămîntului moale din zonă. Și-a ridicat cîteva hambare din fier și plastic chiar lîngă fosta așezare pe care le-a îngrădit, iar pe poartă a pus lacăt. Paznici sînt o haită de cîini și un bărbat căruia îi este însă frică să spună ceva, „să nu-mi pierd pîine.”

***

Cînd părăsești așezarea din ca­re au mai rămas cîteva case și grajduri care stau să cadă, ai același sentiment pe care îl regăsești cînd ieși dintr-un cimitir năpădit de bu­ruieni și bătut de ploi. Ai în min­te clădirile măcinate care stau măr­tu­rie, ca niște pietre de mormînt, că înainte acolo era viață și că locul pulsa odinioară de rîsete, țipete și voci, ca orice alt sat din jur. Acum însă Gostatul, așa cum îl numesc încă oamenii din comunele din apro­piere, se odihnește acoperit tot mai mult de pămîntul mutat doar de ploi și de nici un pas de muritor.

Andrei MIHAI