Pavilionul sufletelor uitate

Peste ridurile lor s-a așternut de mult timp praful. Nu un strat, ci mai multe, suprapuse ca niște învelișuri pe o membrană de fruct. Numai că miezul nu e nici roz, nici fraged, ci stătut și aproape uitat. Descuamat de boli, mizerie și indiferență. „Aici nu mai poate fi vorba de milă”, mi se spune și încerc să înțeleg ce mari păcate poartă în spate femeile trecute de optzeci de ani. Și-au jucat bătrînețea la bursă și au pierdut. Pe urmă au început să uite de ele însele. Apoi, au devenit nimic. Acum, într-o garsonieră mică, părăsite de familie, prieteni și vecini, le-a rămas o singură datorie: viața.

Privind din capătul coridorului pe care se înșiră douăzeci de apartamente luminate doar de două pe­rechi de geamuri înguste, ți s-ar pu­tea părea că femeia asunsă sub o geacă lălîie, cu fes negru și gros pe cap, ce stă așezată în genunchi în fața apar­ta­mentului cu numărul trei, cere, strigînd, îndurare. Jură că nu ea a furat butelia. Crezută, însă, nu este. Dumnezeul pe care se jură și-n fața căruia se roagă poate că-i vede pînă în suflet, dar femeia plinuță, cu ca­pot înflorat și sfeter din lînă, ce stă în pragul ușii, continuă să împrăștie prihană. De departe, văzînd-o cu bas­tonul din lemn în mînă, pe care-l mișcă de parcă și-ar îngroșa astfel vorbele, ai crede că-i un dictator ce-și impune oroarea și puterea. Putere însă, doamna Maria Macsim nu mai are deloc. La cei aproape nouăzeci de ani ai dînsei, singura armă de care se mai poate folosi sînt vorbele. Și acestea, fără discer­nă­mînt. Prea mult timp și-a spus doar sieși ofurile pentru a se mai în­crede în alte urechi. Iar cocoașa lă­sa­tă de fantomele grijilor pe care le-a cărat în spate prea mult timp, de una singură, a devenit prea grea pentru ca doamna Maria să mai poată privi în sus, către oameni. De data asta, și-a folosit vorbele îm­po­triva femeii de serviciu, care se în­grijește de blocul de garsoniere, de pe strada Plăieșilor, Q2. A fost surprinsă măturînd în dreptul ușii doam­nei Maria. A fost suficient ca bătrîna să înțeleagă că ăsta-i mo­ti­vul pentru care-a rămas fără butelie. „Și două sute de lei, din casă. Așa face ea, dă vina pe cine vede, pe cine-apucă”, îmi spune domnul Cons­tantin Săpunaru, vecin de pa­lier al femeii. Asta, de cînd i s-a înrăutățit starea, adică cu vreo zece ani în urmă. „Iar acum toată lumea fuge de ea”, îmi explică bărbatul. La fel ca doamna Maria, abandonate de către familie între cei patru pereți ai garsonierelor, sînt și doam­nele Virginia Ceasnog și Elena Durnea. Cu sufletul murdar de singurătate, oamenii de felul lor sînt ocoliți ca o ghenă de ceilalți vecini. Boala le-a pus pe frunte eticheta „periculos” și tot ce le mai rămîne este să trăiască. Pînă se îndură Dum­nezeu.

Promisiuni din cerneală

Au părăsit-o, rînd pe rînd, fa­mi­lia, cunoscuții și vecinii. Doamna Maria este bolnavă, dar nimeni nu ar ști să spună cu siguranță de ce anume suferă. La doctor nu a mai fost dusă de multă vreme, astfel că, dacă întrebi ce are, ți se va răs­pun­de, prompt, „senilism” și atît. De bătrînețile ei ar fi trebuit să se îngrijească nepoata Lăcrămioara și soțul ei, Valentin Tănase. Lor, pe cînd încă era în putere, Maria le-a donat garsoniera. Aceștia trec însă atît de rar pe la mătușă, încît vecinii nu ar putea să zică nici cum arată. Tot ce i-a rămas doamnei Maria de la cei doi sînt actele de donație pe care stă imprimat degetul său cel mare, fiindcă femeia nu știe să scrie și să citească. De amprenta aceea stau le­gate toate promisiunile că pînă se va prăpădi, cineva o să aibă grijă de ea.

A venit de la țară, din comuna Golăești, pe cînd avea treizeci de ani și a rămas de atunci în inima Moldovei. Timp de douăzeci și cinci de ani a adunat mizeria după studenții cazați în căminele din Copou, iar acum se descurcă cu cele șase milioane de lei vechi ce-i intră în pensie și pe care îi primește întotdeauna sub supravegerea unui martor. „Care se nimerește atunci, deoarece poștașul Toma se teme că uită de bani și îl acuză că a furat-o”, îmi spune doamna Grasu, altă ve­ci­nă a femeii. Înainte, oamenii de pe scară îi mai aduceau de-ale gurii și unii îi făceau chiar curățenie. Acum, nimeni nu mai are curajul să îi pășească pragul. Mila pentru greutățile și singurătatea acesteia s-a transformat treptat în indiferență din partea celor care, acuzați că i-au luat cînd banii, cînd păturile, cînd capacul de la aragaz, cînd pastilele, au fost nevoiți să deschidă ușa poliției. Ușa acestora rămîne acum închisă pentru doamna Maria atunci cînd are vreun necaz, chiar dacă ea bate la fiecare, poate, poate cineva se va îndura de ea. Oamenii se în­dură tot mai rar. Devin surzi în fața icnetelor celor deveniți neoameni. Iar ecoul lor se pierde pe coridoa­re­le etajelor cu pereți prea groși pentru a mai înmuia vreun suflet. „De ce să ne facem noi milă mereu, cînd familiei nu îi pasă deloc? Înainte o ajutam, îi mai cumpăram un harbuz, o ciocolată, dar nu o dată m-a acu­zat că am furat-o. Uită unde pune lucrurile și ne acuză pe noi. Odată o să uite butelia deschisă și poate o să sărim cu toții în aer”, se plînge domnul Săpunaru. Bărbatul este unul dintre puținii vecini care nu mi-au închis ușa în față atunci cînd am întrebat de situația doamnei Maria. El pare îngrijorat pentru bătrî­na de nouăzeci de ani. Își amintește că au fost ocazii cînd cîte două zile nu se auzea nici un zgomot de la femeie. „Pîndeam pe terasă, să văd, se aprinde vreo lumină, se aude ce­va. Altădată o vedeam stînd la geam, vorbind cu păsările: «păsărică, tu ești singură ca și mine», zicea. Atunci, m-am speriat puțin”, își amintește acesta.

Frica de-ntuneric

Anul trecut, cîteva familii din bloc au căutat ajutor în afară, sem­nînd o cerere către Direcția de Sănătate Publică din Iași. Doar că doctorul trimis de aceștia a plecat la fel cum a venit. Fără să schimbe nimic în urma lui, lăsînd mizeria și gîndacii să înflorească printre bă­trîne. Pe cererea trimisă SANEPID-ului era iscălită și Virginia Ciasnog, una dintre cele mai vechi chiriașe ale blocului. Ea locuiește la ultimul etaj încă de cînd s-a dat clădirea în funcțiune. Acolo, în garsoniera dîn­sei, stă ca într-un bîrlog deasu­pra că­ruia este scris semnul interzis pentru oricine ar dori să o viziteze. Ai crede că este alegerea unei fe­mei care se încăpățînează să își ducă cu stoicism pustietatea, însă nu e așa. „Este singură deoarece este bol­navă psihic”, îmi spune cu dojană doamna Elena Grasu, locatară la fel de veche. Mă încrunt și-mi amin­tesc de bătrîna care își cerea necontenit iertare, pe care am întîlnit-o pe scările blocului. Aple­cată de spate și cu baston în mînă, femeia de opt­zeci de ani se vedea o piedică în ca­lea oamenilor care se de­plasau pe lîngă ea. Dar părea lucidă, îmi spun. „Nu o cunoașteți, domni­șoară”, mi se răspunde. A început să se izoleze de oameni acum trei ani, cînd a fost vizitată ultima oară de nepotul de la Budăi, Gheorghe Pla­madă, și de familia acestuia. „Nu a mai vrut să îi vadă. Spune la toți că nepotul îi aduce pe Necuratul în ca­să”, mă lă­murește doamna Elena. Frica de Rău a făcut-o pe femeie să își transforme apartamentul într-un altar, în­țesat cu candele și lumînări, me­ni­te să risipească întunericul. În si­gu­ranță, însă, nu este, deoarece, chiar dacă și-a alungat teama, bătrîna și-a pricinuit necazuri. Odată, aprinzînd lumînări la tocul ușii, și-a dat singu­ră foc la intrarea în apartament. „Pe urmă ne-a acuzat pe noi, ve­cinii. Dar poliția a găsit la anchetă urme de tămîie și s-a constatat că singură și-a făcut rău”, mărturisește domnul Să­punaru, numărîndu-se și el printre cei acuzați.

Doamna Virginia era în tinerețe o femeie cochetă, după cum și-o amintesc vecinii. A venit în Iași în 1957 și a lucrat de atunci la fabrica Țesătura. Pînă în acel moment, își dusese traiul în comuna Lungani, unde, de la vîrsta de trei ani, după ce a rămas orfană, a crescut în grija unui unchi. A fost căsătorită o dată, însă povestea de amor s-a terminat repede. A ținut un an de zile, pînă cînd tînăra de atunci a aflat că soțul ei a luat-o de nevastă mai mult pentru a căpăta buletin de Iași. Acum, cochetăriile de altă dată îi sînt stră­i­ne. Este prea stingheră în coconul pe care și l-a cioplit pentru a-și mai aminti de rochiile lungi și florile ne­lipsite pe care le purta odată pe brațe. Negustorii de la magazinele din apropiere se feresc de ea și o alungă de cîte ori vine și cere ceva de-ale gurii. Noroc că „cineva de la Biserică” îi mai aduce de mîn­ca­re, îmi explică doamna Elena.

Troc cu bătrînețea

Pe coridorul lung al etajului al treilea, cînd într-un capăt, cînd în celălalt, o găsești pe Elena Durnea aproape zilnic. Îmbrăcată zdrențuit, uneori privește fix fereastra, alteori fredonează ritmuri doar de ea în­țe­lese. Este observată de toată lumea, însă nimeni nu o vede. Oamenii trec pe lîngă ea ca și cum n-ar fi acolo, copiii fug de parcă li s-ar fi povestit că e zgripțuroaica cea rea din poveste. A rămas singură cînd, omul cu care a fost măritată foarte mulți ani și cu care a dus un trai crunt, a murit. De atunci, are noroc de pensia de femeie de serviciu cu care își poate plăti bucatele aduse de doamna Jana, vecina de la etajul al doilea. A încercat să-și netezeas­că plapumele bătrîneții în urmă cu cîți­va ani, cînd încă se ținea cu propriile brațe. Atunci, a trecut garso­niera cu numărul 17 pe numele unei prietene cu care lucra în vremea aceea, Zorica Serghie. Trocul însă i-a fost înșelat, deoarece femeia nu pare a-și aminti de bătrîna de optzeci și cinci de ani. Îi rămăsese o singură prietenă doamnei Durnea, vecina de lîngă dînsa, doamna Botan. Dar și ea s-a prăpădit anul acesta, în luna ianuarie. Pentru restul oamenilor, însă, Botănița, cum era nu­mi­tă de cunoscuți, era femeia care zilnic scotea capul pe geam și striga din rărunchi: „Ajutor, mi-au fu­rat hoții pîinea!”. Împărțea și dînsa aceeași pustietate. Pentru bătrîne, tim­pul care a adus cu el izolare pare a avea un singur păcat: nu se grăbește, iar în nesimțirea lui stîr­neș­te sălbăticirea sufletului. Trădate de cei apropiați, au rămas cu un gol pe care îl umplu mușcînd, fără să își dea seama, din necunoscuții care le-ar mai sări în ajutor.

Cînd sînt pă­răsite și de aceștia, nu mai pot decît să se tîrască, încet, înspre moar­te.

Și-a găsit prietena zăcînd pe jos, inconștientă, cînd doamna Durnea a început să bată frenetic la fiecare vecin de pe palier. Dar strigătele și bătăile femeii nu au găsit răspuns în urechile nimănui. „Cînd vedeau că e ea, credeau că iar vrea să ceară ceva așa că toți preferau să nu răs­pundă”, povestește doamna Elena Grasu. „Dar dacă moare pentru că nimeni nu i-a răspuns?”, întreb prostește. Mi se amintește iar că și compasiunea se termină la un mo­ment dat. Atunci, doamna Durnea a avut noroc de un vecin, domnul Bărbosu, care se nimerise să vină acasă chiar atunci și a chemat Sal­varea. În ziua aceea, bătrîna i-a dat prietenei sale încă două săptămîni de viață.

Alexandra FILIP