Rețete din sălașul dragonului

Deschid ușa restaurantului chi­nezesc „Club 20 Dragon” din Pă­cu­rari, dar mă opresc brusc în prag. Mesele aranjate ca pentru o cină selectă, mobilierul adus parcă din saloanele aristocraților și am­bi­an­ța care îmbină armonios stilul european cu cel asiatic mă fac să cred că am nimerit într-un loc care îmi va stoarce și ultimul ban din portofel.

Dau să mă strecor înapoi pe ușă însă unul dintre ospătari, o fată brunetă îm­brăcată într-o rochie care imită modelul hainelor asiatice, mă in­vi­tă să intru. Este însărcinată cu pri­mi­rea clienților iar mișcările ei largi și elegante mă atrag așa cum fe­li­na­re­le atrag fluturii noaptea.

Imediat, un alt angajat al lo­ca­lului, care pînă atunci supraveghea sala cu mîinile la spate ca un bodyguard, îmi aduce meniul. Se apleacă fluid iar mișcările sînt ca cele ale unui balerin. În schimb, acesta după ce află ce am ales din cărticica în care stau înșirate bucatele, se în­cli­nă ceremonios în semn de su­pu­ne­re iar apoi dispare în spatele unor uși glisante.

Nici nu apuc bine însă să fac in­ventarul celor de pe masă și a mo­bi­lierului din cameră că mi se și a­du­ce o farfurie plină pînă la refuz cu bu­cățele de carne de pui date prin ou și apoi prăjite. Seamănă cu niște crispy de la KFC, doar că în cei opt­sprezece lei cît am dat aici pe un „Pui Shanghai picant” intră cam pa­­tru sau cinci porții cumpărate de prin fast food-urile din mall-uri păzite de bătrînelul cu cioc, halat di­na­mo­vist și ochelari rotunzi.

Spre deosebire de localurile cu re­țete americane, unde mîncarea este îmbibată cît mai bine cu ulei și ma­ioneză iar zgomotul curge din difuzoare, aici muzica asiatică inun­dă plă­cut restaurantul în care domnesc numai clinchetele de tacî­muri. Doar un grup de fete care „au ieșit să mănînce în oraș” își termină fi­ec­a­­re propoziție cu un „fatăăă” nazal și rîd zgomotos indignînd toți clien­ții. Sînt la al treilea rînd de bere și la cum vorbesc mă aștept în orice mo­ment să ceară ospătarului să dea te­levizorul pe meci.

Cu toate astea, spectacolul fă­cut de tinerele de la masa de vizavi nu a deranjat foarte tare. Am mîncat co­pios iar ambianța ruptă parcă din cea a unei mănăstiri budiste a aranjat numai bine bucatele în stomac. Mi-aș fi dorit să văd însă o ceremo­nie a ceaiului cînd cuplul de la masa de lîngă mine au comandat cîte o bă­utură fierbinte. Ar fi făcut poate mai autentic salutul „Sayonara” (n.r: La revedere) cu accent ro­mâ­nesc pe ca­re tînăra de la intrare l-a în­gînat îna­in­te să ies înapoi în agi­ta­­ția de pe stra­dă.

Andrei MIHAI