Șantier la lipie

Strada pe care trebuia să fie restaurantul libanez a dispărut. Lo­calul, în schimb, a rămas la lo­cul lui, adică la jumătatea distan­ței dintre două excavatoare, cî­te­va camioane încărcate cu bucăți generoase de beton și muncitori care, mai nou, au diplomă de a­genți rutieri. „Haideți, faceți dreap­ta aici, nu vedeți că dă să ia­să camionul?”. Păcat că nu l-am văzut dinainte să mă aventurez ca o minge de golf printre popice pe strada îngustă și burdușită cu ma­șini.

Dau repede șantierul la schimb cu muzica și decorul oriental. Atît de repede că mă și găsesc cu me­niul în față. Labneh, ayran, ara­yes sau hoummous îmi fac vo­cile imaginare să prindă accent libanez, încercînd să pronunț în gînd denumirile. Îmi aleg o por­ție de uzzi, explicată în parante­ze ca fiind piept de pui cu orez și legume. Însă nu zicea nicăieri și de puțin praf de scorțișoară pre­sărat peste amestecul servit în formă de paralelipiped.

„Aduceți și lipie? Desigur, li­pia intră oricum în comandă”, o aud pe doamna din fața mea în­trebînd chelnerița. „Ce e ăla, hou­mmous?”, îi cere de data aceasta lămuriri tinerei care o însoțea. „E pastă de năut, mie îmi place foar­te mult”. Nu la fel de mult i-a plă­cut și doamnei care, gustînd din porția celeilalte aproape că strîm­bă ca un copil din nas. „Mda, e bun, dar…”, mai gustos i se pa­re cotletul de miel din farfuria sa. La ureche îmi ajung bîrfe des­pre prietenele tinerei. Aflu că una din­tre ele, al cărei nume îl ține se­cret, s-a dovedit a avea alte în­clinări religioase. Și nu doar atît, a încercat să o convingă și pe ea să împărtășească aceleași cre­din­țe. „De aceea se tot îmbrăca cu fus­te lungi și închise la culoare chiar dacă afară era vară. Ori­cum, avea o personalitate mai slabă, de asta au și acaparat-o așa ușor. Cică acolo se simțea înțeleasă”, și, pufnind a superioritate, înfige cu­țitul în hoummous și întinde pe un triunghi de lipie.

De cealaltă parte a sălii, o fe­tiță se balansează pe scaun pe rit­murile orientale. Se liniștește însă cînd chelnerița cu brațele pline de farfurii aduce mîncarea. „Tre­bu­ie să folosesc furculița?”. Evi­dent, îi răspunde mama sa, de par­că astfel de întrebări nici nu se ros­tesc în public. Însă, tocmai cînd copila se pregătea să folosească tacîmurile ca o domnișoară, un cu­tremur face paharele să dan­seze. Ne întoarcem cu toții pri­vi­rile spre ferestrele înalte, fiind­că nu plăcile tectonice au fost de vină, ci cele de beton. Se pare că prînzul muncitoresc nu coincide cu cel libanez.

>Cătălina DOBROVICEANU