Gura, tinichelelor!

„A fi puternic e la fel cu a fi o lady – dacă trebuie să le spui oamenilor asta, atunci nu ești.” (M.T.)

Ori noi vorbim mult, mult de tot despre putere. N-au văzut bunicii și părinții lor atîta sînge în războaie cîte bătăi în piept vedem noi. Bătăi orgoli­oase, scumpe în timp și în bani. Scum­pe în oameni.

Ne-a copleșit, așa simt, nevoia de oameni mai puternici decît noi și, fiindcă nu i-am găsit sau ni i-am re­pre­zentat prost, ne-am făurit oa­me­nii ăștia în propriile oglinzi. Dar nu sîn­tem nici unul Margaret. Pentru că ne pur­tăm inimile pe revere, sîntem bolnavi de ceva pasional, de-o scîr­bav­ni­că la­și­tate învelită în zeci de rînduri de folie de plastic.

Să-mi fie cu iertare, deci, dar po­li­tica noastră și, adesea, nu doar a noastră, arată ca o caserolă fă­ră capac peste care s-a învîrtit tubul de folie de mul­te ori însă ceva încă mai mi­roase urît.

„Succesul înseamnă să știi că ceea ce faci nu e de ajuns.”(M.T.)

Niciodată nu ne-a ajuns nimic, as­ta ar trebui să-nsemne că am iz­bîn­dit. Nu știm ce, pentru că nu știm cu ce luptam, pentru început. Încă n-am aflat. După 20 și ceva de ani de liber­tate, cum ne place să spunem ca și cînd n-ar fi existat nimic înainte, nicăieri, încă nu ne-am privit dușmanul în o­glin­dă. De asta nu sîntem de fier, de as­ta nu avem oameni de fier. Ne-am zidit „idoli” din bronz și ei s-au co­clit, la fel ca sufletele noastre, la fel ca în­cre­derea, la fel ca rostul.

De asta nu sîn­tem nici unul Thatcher. Pentru că n-am avut un simț al scopului, pentru că prin a lupta de mai multe ori ca să în­vin­gem am în­țe­les că trebuie să călcăm peste ca­da­vre. Și-am murit.