Fructe crescute pe chirpici

De cum pășesc pe una din ulițele Păcurețului, simt cum măcar cinci pri­viri se lipesc ca scaiul de mine, dar după o primă cotitură, la fel de re­pe­de dispar și acestea. Lumea nu pare să aibă timp de cine le trece prin me­lea­guri, sînt ocupați cu treburile lor zilnice.

Prima dată cînd dau să colind prin zona de la periferia orașului, văd cum parcă am ajuns într-o comună formată din case bătrînești, făcute fie din chirpici sau bolțari peste care abia da­că s-a dat un strat de tencuială. De mul­te ori, însă, găsești lîngă acestea în­ălțate cel puțin un palat sau vile, zugrăvite în culori cît mai stridente, una din ele mai are nevoie doar de un horn în mijlocul acoperișului ca să semene cu un fruct. În fața acesteia, o femeie stă așezată pe scările de la intrare, mîncînd un măr, pînă cînd un bărbat corpolent, și cu tenul mai bron­zat de la soarele toropitor, vine la ea și-i plesnește mîncarea din mînă. „Fă, lasă dracului mărul și du-te și fă ceva prin casa asta, că-i ca la nebuni, fă și tu curat, că și așa te plîngi că te plictisești”, iar femeia doar îi aruncă o pri­vire confuză. Nu știe de ce e certată, dar nici nu se apără ci doar execută, ascultător, ordinele și intră înapoi în casă fără să scoată măcar un sunet.

Din Italia, pe acoperișurile din Păcureț

Cărările care parcă formează un la­birint par, la prima vedere, un chin pentru orice șofer, dar vreo trei bo­lizi au trecut între timp pe lîngă și în afa­ra prafului ridicat în urma lor, nu par a avea probleme pe drumul neasfaltat. Pe acestea, însă, abia dacă este loc de trecere pentru o mașină, iar oa­me­nii stau pe unde apucă pe stradă, vor­bind fie în românește, fie într-o țigă­neală ca urechile nedorite să nu audă ce se discută. Dar pare a fi ceva im­por­tant, o bătrînă fluturînd ca o bez­me­tică din palme ori de cîte își ridică vocea la colega ei de pălăvrăgeală.

De pe un acoperiș le privește a­mu­zat Răzvan, care a luat o pauză de cîteva minute după ce a lucrat de ceva timp în soarele puternic. „Ce faci băiete, parcă ți-am zis să repari mai repede tabla aia, nu?”, îi țipă de după o mustață stufoasă un alt bărbat ma­siv, dar care stătea la o casă mai mică de­cît celălalt. „Ce vrei bre, am luat și eu o pauză. În Italia aveam multe de as­tea, da’ aici mata nici măcar o cafea nu mi-ai dat. Și unde te grăbești, nu vezi ce cald e afară? Dacă o să-ți ploa­ie azi în cap, să știi că e din cauza că ți-am scuipat io prin acoperiș.” Bă­iatul însă mai scoate o înjurătură, tot pe sub mustață, și se întoarce la bătut cuie.

Bătrînul nici nu-l mai bagă în sea­mă și-și mută atenția spre copiii care alergau în jurul acestuia, gravitînd pre­cum o lună în jurul unei planete. „Tată, tată, iar ne-o fugărit cîinele lu’ nenea Cochi, dute și bate-l.”

Paul ANDRICI