Studenție plimbată pe Copou

De cum ies de la Balena, mai sus de Universitatea „Cuza”, mă ajung două fete durdulii care alergau în pas de plimbare. Se plîngeau cum că ma­sa de Paște le-a făcut „colăceii” să creas­că, picioarele le sînt parcă mai groase, iar pantalonii luați înainte de Crăciun nu vor să le mai cuprindă. Au ajuns totuși la concluzia că nu e vina lor. Părinții nu-s ăia „normali” și asta pentru că au făcut prea multă mîn­care. „Da ce vrei, fată, să o las să se strice?”, încheie tura de la lamenta­ții una dintre ele, grăbind totodată pa­sul văzîndu-mă că zîmbesc în urma lor.

La stadion, băieții și-au aliniat deja bolizii în așteptarea momentului în care își vor testa centimetrii cubi și caii putere, odată cu lăsarea serii. Acum însă stau, sparg semințe sau în­vîrt cîte o țigară între degete și flu­ie­ră după fetele cu fuste mai scurte care trec pe lîngă ei. În rest înjură mult, se laudă mereu și nu renunță în nici un chip la șepci sau la ochelarii de soa­re. Nu stau prea mult să-i observ căci un tatuat deja se încruntă cînd mă vede că privesc lung spre ei și întorc grăbit capul cînd îi citesc pe buze o în­ju­ră­tu­ră cu legături materne.

De cum intru în parcul din Tîr­gu­șor totul parcă se animă. Tineri și bă­trîni, studenți și elevi s-au adunat cu toții în același loc și s-au amestecat ca într-un bol imens. Doi bunicii își pri­vesc de departe nepoții care aleargă rîzînd prin toate tufișurile înghiontindu-se sau povestind cîte un desen animat ori boldind ochii de fiecare dată cînd studenții care jucau tenis cu piciorul mai blestemau cîte ceva.

O fată „unsă cu toate alifiile” și stri­dent colorată pe la ochi și pe o­braji a „ieșit din casă mai mult pentru Fifi”. Așa se plînge la telefon în timp ce du­lăul din lesă ciulește urechile auzind că se vorbește despre el. Potaia nu e mai mare decît un pui de mîță abia înțărcat, dar trage cu dinții de lesă și latră „mai ceva ca un om mare”, cum glumește un băiat după ce vede jivi­na. Prietenii lui încep să facă și ei glu­me și o întrebă „ce număr de telefon are brelocul”. Fata iese grăbită din parc, rușinată și cu urechile înroșite de glumele băieților.

Pe lîngă terasa Casa Vînătorului, aerul este mai înmiresmat. Mici și fri­gărui se perpelesc pe grătarele în­cin­se umplînd văzduhul de fum aromat. Deși abia ce am mîncat, stoma­cul a început să-mi dea ghiont de cum simt aroma bucatelor. Mesele vîn­zolesc de oameni iar chelnerii nu mai contenesc să care bere. Nici nu se simte că sesiunea și perioada li­cen­țe­lor stau să înceapă.

Andrei MIHAI