Antrenoarea care a alergat după medalii pe toate continentele
Povești fără timbru 20 mai 2013 Niciun comentariu la Antrenoarea care a alergat după medalii pe toate continentele 12Jocurile Olimpice nu sînt un mister pentru Iulia Negură Olteanu, la fel cum nici decorațiile de aur obținute pentru România nu reprezintă o noutate pentru ea. După o carieră de 37 ani în atletism, actuala antrenoare și-a găsit locul în Piatra Neamț, la Clubul Sportiv „Ceahlăul”, unde le îndrumă pașii în alergare tinerilor. La atletism a renunțat din lipsa timpului, însă cu inima nu a încetat să fugă, fie dacă o face acum doar prin campioanele naționale pe care le pregătește. De opt ani, de cînd este antrenoare, Iulia Negură nu mai participă la concursuri, însă emoțiile și victoriile atleților de la club le simte ca și cum ar fi ea acolo în locul lor.
La Sala Sporturilor „Ceahlăul” din Piatra Neamț, patru tineri își așteaptă profesoara în timp ce își fac încălzirea de dinainte de antrenament. E ora 09:00 dimineața și sînt deja pregătiți pentru alergările pe care le vor face astăzi. Vanda și Raluca au dat interviuri cu o zi în urmă jurnaliștilor, pentru că prima se pregătește pentru Campionatul Mondial de cadeți din Ucraina, iar a doua lucrează la realizarea baremului pentru a se califica la Festivalul Olimpic al Tinerilor din Olanda. Sportivii glumesc între ei și comentează rîzînd de articolele care au apărut de dimineață în ziarele locale. Vanda are 17 ani și este dublă campioană națională la atletism. Face două antrenamente pe zi, alergări pe stadion sau pe drumurile de pe dealurile ce împrejmuiesc orașul. „Doar de la începutul anului am alergat aproape 1.400 de kilometri”, îmi spune pentru a-mi explica relieful mușchilor tonifiați de pe picioare și abdomen. Nici ceilalți trei nu sînt mai prejos, după cum aflu imediat că Răzvan, Raluca și Larisa au cu toții mai multe concursuri, medalii și kilometri alergați în spate.
Iulia Negură, antrenoarea lor, apare la scurt timp după ce tinerii își termină încălzirea. Îmbrăcată sportiv și nu prea înaltă, o distingi greu printre ei. După ce se salută vesel, profesoara spune doar „12-14, Cîrlomanu’ sau Cozla, voi alegeți”, iar ei știu deja ce au de făcut. Alergare de minimum 12, maximum 14 kilometri pe unul dintre dealurile din oraș. Tinerii îl aleg pe cel de-al doilea, după ce în ultimele două săptămîni s-au antrenat doar pe Cîrlomanul. Își potrivesc cronometrele de la mînă și pleacă în alergare ușoară.
Vînătoarea de trofee
Doamna Iulia îi urmărește în timp ce se îndepărtează, iar pe fața sa nu îi citești cei 47 de ani, fiind încă neatinsă de riduri. Știe că trebuie să aibă răbdare cu cei patru, din moment ce sînt dintre cei mai buni, iar performanța se atinge astăzi greu, după cum se grăbește să îmi spună. Cînd era ea sportivă, rezultatele foarte bune erau mai ușor de obținut, pentru că și baremurile la concursuri erau mai îngăduitoare. La 9 ani, cînd s-a apucat de atletism, pe lîngă alergat făcea și radiogoniometrie. „E un fel de orientare turistică. La concursuri, fiecăruia dintre noi i se dădeau emițătoare și căști, după care eram împrăștiați în pădure. Apoi, într-un anumit timp, trebuia să găsim cinci «vulpi» (n. red.: transmițătoare ce emit unde radio).” Antrenoarea a cîștigat multe concursuri, dar a renunțat la „vînătoarea de vulpi”, sau la radioamatorism, cum mai este numit sportul, după ce profesorii săi au îndemnat-o, din lipsa aparaturii performante, să se îndrepte mai degrabă spre un sport olimpic, cu care să poată ieși în străinătate. „Și atunci am rămas pe atletism. Am alergat la concursuri chiar și în locul surorii mele, care era însărcinată”, își amintește Iulia Negură cu zîmbetul pe buze, spunîndu-mi că a cîștigat astfel pentru ea un campionat național, iar cu titlul de campioană sora sa a plecat mai departe, la competiția europeană.
Pe vremea cînd era studentă, antrenoarea a avut cele mai mari performanțe pentru România, cînd în 1993 a cîștigat aurul în proba de 10.000 de metri la Universiadele de Vară din Buffalo, New York (n. red.: jocuri universitare). Doi ani mai tîrziu s-a întors în România din Fukuoka, Japonia, cu aceeași medalie, la aceeași competiție. Însă, în timpul regimului comunist, sportivii nu aveau atît de multă libertate de mișcare. Profesoara a avut colege cu părinți sau frați în străinătate care nu puteau participa la competiții peste hotare pentru a nu fi acuzate de uneltiri împotriva sistemului. „Printre primele dăți cînd am ieșit în afară ne învîrteau și ne dădeau voie la competiții doar la bulgari, turci sau ruși. Abia cînd și-au dat seama că nu avem noi treabă cu politica au prins încredere și așa am putut ajunge și în restul Europei”, îmi spune antrenoarea.
După căderea regimului a ajuns pe toate continentele, însă competiții mari a avut în Anglia în 1992 și 1993, la crosul organizat de Bupa (n.r o companie britanică de asistență medicală), unde a obținut în ambii ani aurul. Japonia a fost țara în care Iulia Negură a mai luat medalia de aur în 1996 și 2001, în Chiba, la cros. Iar în 1991 a fost a douăsprezecea cea mai rapidă femeie din lume, după aurul cucerit la Campionatul Mondial de Atletism din Olanda.
Față în față cu șopîrle și maimuțe
Profesoara își aduce adesea aminte de diversele întîmplări amuzante prin care a trecut de-a lungul anilor în care a fost sportivă de performanță și le povestește des tinerilor pe care îi antrenează. Rîde în timp ce spune că în Indonezia au dormit cu șopîrle mari în cameră, despre care nu știau nimic, mai ales că din cauza limbii nu puteau vorbi cu angajații hotelului. „Reptilele nu ne-au făcut nimic, am aflat apoi că erau puse acolo pentru a mînca insectele, astea fiind de fapt cele cu adevărat periculoase.” Împreună cu colegele sale, s-a strecurat în camera antrenorului lor și i-au luat pantofii, cu care au ucis șopîrlele, pentru că nu puteau să facă asta cu adidașii lor foarte ușori, de alergat. „Am început să le bocănim pînă ce le-am omorît și pînă ce ne-au auzit cei de la recepție. Probabil că ne-au certat, noi așa zicem, dar cine să îi înțeleagă, dacă vorbeau pe limba lor?”, iar rîsul i se întețește cînd începe a povesti o altă pățanie.
„Eram în Africa, la Crosul Mondial, țin minte că am luat și medalie cu echipa atunci. Am fost duși să vizităm o rezervație, unde am văzut cămile și struți și am vrut să le fotografiem.” S-au dat cu toții jos din mașină, pentru că drumul le-a fost blocat de două maimuțe, ce nu mai voiau să se miște de acolo. Iulia Negură rîde copios cînd își amintește că șoferul a lăsat geamul de la mașină pe partea lui deschis și că în timp ce ei se îndeletniceau cu fotografiile, maimuțele au dat iama în interior, la proviziile lor de mîncare. „Au devorat tot în timp ce noi stăteam și priveam cum ele dădeau tacticos celofanul jos de pe sandvișurile noastre. Am stat mult și bine pînă ce au ieșit, pentru că ni s-a spus să nu le atingem că se enervează ușor.”
Jocurile Olimpice, împlinirea unui vis
Tonul i se schimbă însă într-unul sobru cînd povestește despre competițiile la care nu a putut participa. În 1992 a ratat calificarea la Jocurile Olimpice de la Barcelona, din pricina vizitei medicale. „Mereu le spun copiilor să nu spună la circuitul medical că îi doare ceva, că nu îi mai lasă să intre în competiție”, spune antrenoarea, amintindu-și de experiența proprie. Cu o lună înainte de Olimpiadă, a spus medicilor că are o durere în partea dreaptă a abdomenului, iar după trei săptămîni de investigații, tot nu reușiseră să îi pună un diagnostic. Era sănătoasă, însă nu a intrat în competiție. Președintele Federației Române de Atletism a întors-o din drum, pe motiv că nu mai are cum să-și confirme baremul încă o dată, după trei săptămîni în care nu a alergat. „Am rămas acasă, după atîția ani de pregătire. În trei săptămîni de repaos am pierdut tot”, spune în timp ce privirea îi trădează o ușoară urmă de supărare.
Patru ani mai tîrziu însă, la Olimpiada de la Atlanta, Iulia Negură a ocupat locul opt în finala de atletism, la proba de 10.000 de metri. „Cînd m-am văzut acolo aveam atît de multe emoții că mi-am zis că nu o să fiu în stare să alerg nici cinci metri”. Astăzi, antrenoarei îi lipsește alergatul, însă pentru acesta nu mai găsește timp suficient, iar la concursurile pentru seniori nici nu se gîndește. „Am antrenamente ziua cu grupa mică și mare. Cînd ajung apoi acasă trebuie să fiu ca nouă, pentru soțul și copilul meu, Dragoș. Înainte mai alergam cu cățelul, dar acum a îmbătrînit și el, așa că nu am mai reușit să găsesc motive ca să ies la alergat. Poate doar din cînd în cînd, în cantonamentele copiiilor”, adaugă grăbită. Băiatul nu îi calcă pe urme, însă, chiar dacă nu a ales atletismul, face fotbal, iar antrenoarea este mulțumită de această alegere.
O altfel de loterie
Iulia Negură nu înțelege ce fel de antrenori sînt cei care nu au participat la competiții, ci doar au terminat Facultatea de Educație Fizică și Sport. „Acești oameni, ce nu au făcut sport în viața lor, sînt poate buni în teorie sau în cercetare”. Profesoara consideră că ei nu ar putea vreodată să înțeleagă pe deplin ce înseamnă cînd unui atlet i se face rău, cînd să mai insiste la alergări sau ce fel de exerciții să recomande în sala de forță. „Cînd ai trăit și tu ceea ce ei trăiesc la antrenamente sau la competiții, abia apoi poți să consideri că poți empatiza pe deplin cu ei. Mulți aleg Sportul pentru că o consideră o facultate ușoară, însă nu este așa”, adaugă cu îndîrjire.
„Mulți astfel de antrenori, chiar dacă eu nu am auzit de ei sau nu știu să fi avut rezultate, au sportivi foarte buni, pur și simplu pentru că au avut norocul de a-i găsi. E ca la loterie”, adaugă cu resemnare în glas. Iulia Negură crede că tinerilor ce fac astăzi performanță le este mai ușor decît i-a fost ei, în timp ce alerga la concursuri. Baremurile sînt mai dure, însă echipamentul se găsește mai ușor decît acum 20 de ani. „Cînd eram eu sportivă, aveam o pereche de adidași la care țineam foarte mult. Cînd însă mi s-au tocit tălpile, luam altele de la o altă pereche și astfel, din patru adidași făceam doi. Nu mai spun de egări, care se găsesc astăzi pe toate drumurile”. Profesoara improviza în ceea ce privește colanții, tăind partea de jos a ciorapilor, rezolvînd în acest fel lipsa lor. Tinerii de astăzi sînt norocoși, aflu în timp ce antrenoarea îmi spune despre cum Clubul „Ceahlăul” le pune tuturor la dispoziție lucrurile de care au nevoie, lor rămînîndu-le ca singură problemă grija de a face performanță.
Cei patru atleți se întorc, îi vedem apărînd grupați cîte doi. Sînt cu toții îmbujorați după efortul susținut în soare, însă Răzvan, cel mai mare dintre ei, ne spune că a fost nevoit să scurteze antrenamentul după ce Vanda, care este răcită, nu a mai putut să respire normal în timp ce alerga, datorită gîtului inflamat. Antrenoarea nu se agită și îi repetă fetei să nu se panicheze, ca să nu-și agraveze starea. „Știu ce spun, am trăit astfel de experiențe de multe ori. Eu nu mi-am învățat meseria din cărți.”
ANA SIPOȘ
Adaugă un comentariu