O ceașcă cu pastile

„Chiar și de-o fi ora două, tot mai sînt studenți de la Medicină care să iasă la o cafea, doar nu te-aș­tepți ca toți să devină de-acum pustnici de cămin, nu?”, îmi spu­ne cu nonșalanță și puțină ironie în glas colegul de țigară. E puțin de­zamăgit că nu l-am anunțat din timp unde mergem la o cană de nec­tar amărui, dar văzîndu-ne față în față cu vreo trei restaurente li­baneze de pe lîngă Univer­si­ta­tea de Medicină și Farmacie „Gri­go­re T. Popa”, nemaiavînd de un­­de să alegem, ne oprim la Casa­Blanca.

Trei tineri, de fapt două fete roș­cate așezate lîngă un băiat înalt, cu părul puțin cîrlionțat și cam tu­ciuriu la față, se joacă cu cîte un pix prin coama acestuia. El, cu un zîmbet ponosit, forțat de-a lungul feței vrea să le potolească, dar fără no­roc, căci colegele se avîntă și mai tare cu mîinile prin părul acestuia, ne­lă­sînd­u-l nici măcar o se­cun­dă să pu­nă un strop de zahăr în cafea. „Fetelor, fe­te­lor, știu cît de fain e părul meu, dar par­că am venit aici să bem și noi ceva, o clipă de pa­ce nu pot avea cu voi”, la care ce­le două fete rîd peste puținele fîșii de aburi care mai ies din ceașcă.

Sînt și mese libere în local, dar sînt și puțini cei care să le o­cu­pe, mai ales dacă ne luăm du­pă reacția barmaniței, atunci cînd mai vede și alte persoane in­trîn­du-i pe ușă după-amiază. „Pof­tiți, poftiți, nu credeam că o să am atîția clienți după-amiaza”, și ne întreabă veselă dacă am vrea și o cafea. După un schimb rapid de priviri mirate, luăm loc, aș­tep­tînd un expresso, dar am aflat că am venit puțin prea tîrziu, alții terminîndu-l dis-de-dimineață. Ce­­rem puțin lapte pentru cafea, nu mai este, l-au băut deja studenții pînă la ora 10, „că, na, cică a­veau examene și cum să meargă ei așa, la sesiune. Era un băiat azi di­mi­nea­ță, căruia îi picau ochii în poa­lă”, însă o întrerupe una din fete. Barmanița îi ia politicos comanda, și-n timp ce le pregătește că­ni­le, își continuă povestea. „Bă­ia­tul se mișca ca un mort. Nici nu ve­dea, nici n-auzea, de vreo trei ori a dat peste un scaun. Dar cînd a ajuns în fața sobei, a luat-o în bra­țe și vedeți că este crăpată teraco­ta, pe ici, pe colo, s-a făcut tot ro­șu săracu”.

Terminăm cafeaua și, înainte să plecăm, barmanița ne cere o ți­gară „că ăștia de-aici nu dau fra­te, doar atît să le spui că deja fac ca și cum le-ai zice de mamă sau tată.” O lăsăm pe femeie în su­pă­rarea ei și dăm ochii cu vreo șa­se studenți care stăteau lîngă fla­căra din fața universității, îm­păr­țind frățește două pahare pline ochi cu cafea, mai ceva ca la un foc de tabără în Vamă.

Paul ANDRICI