De pe ghidon, în fața țării

Pe prima sa bicicletă, Bogdan a îm­părțit-o cu fratele lui. Își amintește de vre­murile în care alergau unul după celă­lalt, ciondănindu-se care și cum să o ia la o tu­ră primul. Tatăl lui s-a îndurat mai a­poi și i-a făcut și lui rost de una, dar Bog­dan nu s-a mulțumit cu ea. A muncit în fie­care zi după școală timp de o lună la o ca­să în construcții, cu ze­ce lei pe zi, de dra­gul uneia noi, reușind ca, la 15 ani, să își cumpere de unul sin­gur bicicleta do­rită. Acum e student la Cluj, dar îmi spu­ne că își amintește de co­pilăria trăită la Piatra Neamț de fie­ca­re dată cînd se apucă de pedalat.

Pe Bogdan Balmuș îl vedeam în școa­la generală des cu bicicleta în­cer­cînd scamatorii în parcurile din Piatra Neamț, dar niciunul dintre noi, colegii săi de la școală, nu am știut de fapt ce înseamnă as­ta pentru el. „La vremea aia toți credeau că îmi irosesc timpul dînd la pedale de­geaba”, îmi spune acum, la șase ani dis­tanță. Trecerea timpului nu l-a schimbat mult, părul tuns scurt încadrîndu-i fa­ța la fel cum o făcea și în clasa a VII-a. Atît că brațele-i sînt mai vînjoase cînd strînge cu putere ghidonul bicicletei cu ca­re se cațără pe butuci sau rampe ab­rup­te.

Talent ce stă în pedale

În timpul liceului a străbătut țara în lung și în lat pentru competițiile de trial (n.red.: trecerea peste diferite obstaco­le cu bicicleta), iar de drumurile bătute pe două roți își amintește acum rîzînd. „Odată am fost la un concurs, «Cluj on the rocks», care se ținea la 35 de kilometri de centrul orașului. După ce am ajuns în gară nu am avut răbdare să iau trenul, așa că am plecat pedalînd”. Stîncile pe ca­re s-a cățărat atunci i-au rupt cadrul bicicle­tei în două, așa că la întoarcerea în Pia­tra Neamț s-a apucat din nou de muncă. Avea 17 ani și a muncit o vară întreagă la un service de reparat televizoare și radio-uri, iar de aici pînă la a pedala pe un ve­hi­cul de competiții ce l-a costat 2.800 de lei nu a mai fost mult.

Bogdan îmi vorbește simplu, fără a i se citi în glas decît modestia. În urmă cu un an, prietenii i-au sugerat să meargă la „Românii au talent”, dar și-a făcut cu greu curaj să îi contacteze pe organizatori. A participat într-un final la preselec­ți­ile de la Iași, iar cînd a fost sunat și anun­țat că a trecut în etapa următoare s-a gîn­dit că „ceva interesant or fi văzut ei la mi­ne.” În semifinale și-a cărat propria rampă de acasă tocmai la București, ca să fie si­gur că o să îi iasă numărul. În ziua concursu­lui, și-a ignorat telefonul care suna în­tru­na pentru încurajări pentru a nu-și zdrun­cina moralul. „Unele mișcări pe care le-am făcut atunci puteau să nu-mi ia­să, pentru că au fost la risc. Dar am zis că ori reușesc, ori cîștig bilet de plecat aca­să.” Bogdan nu a mers mai departe în fi­na­lă, însă tot se consideră un învingător. „Mă­car mi-am cîștigat respectul celor care la început au crezut că ceea ce fac este o co­pilărie.”