În Maramureș, mocănițele își șlefuiesc amintirile cu abur

Valea Vaserului se îmbracă de 80 de ani într-un parfum lăptos care se face una cu norii și se la­să străpuns de creste. Maramureșului i-a rămas aco­lo, cale de vreo 40 de kilometri, loc pentru ultimul drum al mocănițelor care-și pufăie bătrînețile de-a lungul apei. Elveția, Măriuța și Bavaria trezesc mo­roșenii din casele de pe maluri, înăbușindu-le cu fum și cu șuierături tăioase. Ei sînt învățați cu chiuitul lor stăruitor, cu fluturările de palme ale turiștilor care parcă salută din mers o „altă lume” și le răspund blînd, c-o privire știutoare, mîhnită, acoperită cu-n zîmbet schimonosit de soare. Străinii vin să se minu­neze de vadul sădit în munte prin care șerpuiesc jucării de colecție ale Căilor Ferate Forestiere (CFF). Însă, în vreme ce obiectivele aparatelor se întind după fiecare colț al trupului înfierbîntat al locomotivei, oamenii din Vișeul de Sus își văd, cu o nestin­gherire tocită, de viață. Ei știu că șinele s-au tot retras înspre gară, că mocănițele pozează demne, dar cu amărăciunea ruginei dedesubt. Și mai știu că drumul lemnului, cel pe care merg ele, a înghițit și fum și timp și vieți.

„Nu-i chiar așa, măi Niculaie, nu amăgi oamenii.” Un mecanic sur, cu ochi obosiți, rupe nălucirea spectaco­lu­lui care se croiește în gara CFF Mo­cănița. Lumea de-aici nu e altfel, spu­ne el, chiar dacă oamenii cumpără bi­le­te ca s-o vadă. În spatele porții galbe­ne, glisante, în curtea fabricii de prelucra­re a lemnului „R.G. Holz”, Elveției i se lustruiesc în grabă botul și hornurile, iar Niculaie, rîzînd a batjocură de în­cruntarea colegului, îi unge suspensiile cu ulei dintr-o cană cu picurător. Bătrînul vorbește serios, dar zîm­be­ș­te pe sub șapcă fiindcă turiștii veniți cu cîte-un ceas înainte de plecare au în­ce­­put să facă poze fără să se uite-n vi­zor.

Și el și Nicu sînt încremeniți în al­bumele care se vînd odată cu bi­le­te­le, sprijiniți băiețește de ceilalți mecanici, cu buzele vineții alungite peste chi­puri. Și cu Măriuța-n spate, singura mocăni­ță cu nume de româncă pe care-au fă­cut-o, însă, nemții de la Orenstein & Koppel în 1910. În Vișeu de Jos a ajuns în 2005, fiindcă aici a rămas ultima cale ferată pe care poate să fie mai mult decît piesă de muzeu. „Și doa­ră or fost, Doamne, o groază. Erau vreo 15 – 20 de drumuri din astea de mun­te sigur la noi. În Ardeal, în Banat, du­pă minereu, după lemn, după ce nu s-o dus omu’?”, povestește bărbatul cu șap­că. Îți vine să-l întrebi de nume, dar îl fugăresc atîtea gînduri că nici nu știi cu cine vorbește. În vreme ce va­goa­ne­le se umplu de ochi boldiți, el um­blă cu privirea pe sub ele, dînd la fiecare din mîini a „mai mer’e șî de data asta”.

Copiii munților, cu compostor Șuieratul Elveției, o frumusețe tu­ciurie din ’54, se sparge de munți ca un cîntec. Nea Vasile, mecanicul cu mă­nuși albe, i-a strîns ușor fluierașul de gît, ca pe-o pasăre speriată, iar cînd chi­uitul a dat în bocet, i-a făcut la sfîrșit un soi de virgulă suflată în abur. Mă­nu­șile sînt semn că nea Vasile are gri­jă de drum și că doar fochistul o să în­vîrtă lemne și cărbune în focar. Nu­mai că albul e uns de cenușă și în cabina în­gustă a mocăniței nu mai știe nimeni cine trebuia să țină lopata și cine să descarce lemne din tender, vagonul din spatele locomotivei.

Departe de căldura care se scurge în sudoare pe piepturile celor din lo­co­motivă, în vagoane se controlează biletele. „N-are față de naș băiețașul ăsta, mînca-i-aș șapca eu”, se umflă unul în piept cînd îl vede venind pe Ionuț, cu ecusonul trecut prin căma­șă și c-o șapcă de ceferist în care i se scu­fundă ceafa dacă n-o ridică în semn de salut la fiecare compartiment. Face zar­vă, dă să sperie lumea, ca și cînd ai pu­tea urca fără bilet. Bucata de carton ștam­pilată „ca pe vremuri” pîrîie în­tre brațele compostorului ca o nucă, gla­sul lui Ionuț i se cocoață în vîrful na­su­lui în timp ce primește bilete, iar Astrid merge ba-n fața, ba-n urma, ba-n coasta lui. Există cîte-un Ionuț și cîte-o Astrid în fiecare vagon, iar pentru copila asta brunetă care-i face umbră controlorului e prima urcare în mocăniță. „El? El e deja de-un an, e student, eu sînt în clasa a XII-a, nu știu nimic pe-aici. Am venit să fac un ban și să rămîn, totuși, acasă.” Vor­beș­te așa încet încît huruiturile șinelor în­guste bătute de-a măruntul de roțile Elveției o muțesc de tot. Ionuț, în schimb, împarte pasagerilor langoși fier­binți și gogoși subțirele și toarnă palincă aprigă în păhărele îndeajuns de mari cît să lase agheazma de pru­nă să-ți sfredelească gîtlejul. Și oamenii încep să-și vadă de-ale lor, închiși în compartimente deși toate geamurile-s coborîte.

Adunați în căldura cenușarului

Mocănița se hurducă mai întîi, apoi ia curbele din scurt, fiindcă ecartamen­tul (n.r.: distanța dintre șine) de nu­mai 76 de centimetri îi dă voie să co­teas­că doar după ce pare a se izbi de vreun versant sau de luciul apei. Vaserul o însoțește pînă în capătul celălalt de linie, desenînd pe parcurs bucăți din viața țipțerilor (n.r.: etnici germani) și-a românilor care și-au legat viața de munte. Cît-un pod de lemn care urca mai întîi într-un copac ș-apoi taie apa în două, copii unși de lutul malurilor care-ncearcă să-și spele tălpile cu fri­ca puhoiului pe chipuri, rîul Novăț adu­cînd apă rece și roșie de la Izvo­rul Cailor și amestecînd-o ca pe sînge cu Vaserul. „Linia asta a fost constru­ită în 1930 și nici atunci șinele n-au fost făcute aici, pe loc, ci aduse din afară. E veche, săraca, e foarte veche.” Ti­ne­rețea lui Ionuț parcă nu se potrivește cu vorbele astea, dar oamenii lasă frun­tea-n podeaua vagonului o vreme. Se-nveselesc înapoi repede, ca și cum s-ar fi prefăcut.

La opriri, cînd mocănița-și umple burduhanul cu apă, nea Vasile se ca­ță­ră pe cutia de fum, botul locomotivei mărunte, verificînd țeava de evacua­re a aburului ori supraîncălzitorul. Are vreo 50 și ceva de ani, a fost și „plu­tă­raș” la viața lui, pe-același Vaser pe lîngă care trece acum în căldura cabi­nei. Buzele i se lipesc de gingii de știrbenie, iar cînd fumează așezat pe șine, departe de fochiști și ceilalți mecanici care mai urcă de pe drum, parcă mes­te­că și înghite fumul. „Hai, bre Va­si­le, lasă, mai stai într-un vagon cu lumea, mai hodinește și tu”, îl tot îndeamnă Nicu la oprirea dintre Novăț și Co­zia. Dar nea Vasile își apasă palma dreap­tă peste față, scăldat în sudoare și-n ce­nușă și dă din cap a refuz. „Na, mai, am stat două ceasuri și amu’ să plec? Da’ ce-am, nu-s întreg? Rămîn eu cu ea, nu mă chinuie”, și-și lipește mîna de ușa cabinei, simțind zbîrnîitul mo­că­ni­ței prin mănușă ca pe-un tors de pi­si­că.

Nicu are 13 ani de cînd e ba fo­chist, ba mecanic, niciodată pasager. Nea Vasile era de mult purtătorul mă­nu­și­lor albe cînd a venit el prima dată în gară, la CFF, să caute de lucru. „Știam un singur lucru atunci, că mocăniței nu tre’ să-i dai să mînce lemn iute, că te stuchește tot drumu’ cu pleavă neagră între ochi. Mi-a spus-o tata asta. Și iaca am chelit și tot n-am uitat”, rîde Niculaie cu mîna printre firele de păr fugărite de pe frunte înspre urechi. În 2001, cînd fundația elvețiană „Hilfe für die Wassertalbahn” (n.r.: „Ajutor pentru Calea Ferată Forestieră de pe Vaser”) a început să investească în dru­mul lemnului care pornește din Vișeu de Sus, foștii plutași care lucrau pe la Măcârlău, la digul din care-au rămas numai urme azi, s-au făcut fochiști. Iar mecanicii care nu mai credeau în fierătăniile închise în depou, frumoa­se dar aproape fără vlagă, s-au luminat la față. Nea Vasile, unul, n-ar da „fetița lui” pe-o gură de aer rece într-unul din vagoane.

Coborîți la sfatul berii

Din 2008, de cînd inundațiile au fărîmat șina, mocănițele au mai mers pînă la Făina, la kilometrul 31, nu­mai cîteva luni. „Se ducea de pe șine, se speriau ăștia și ieșea cu scandal, că cre­deau că mor aici. Era periculos”, își amintesc mecanicii. Acum Elveția a oprit la Paltin, la 21 de kilometri de gară, înainte să apucăm să trecem prin tunelul de la Bardău ori să vedem măcar dac-a mai rămas ceva din ca­ba­na regelui Carol al II-lea de la Fă­ina. Pînă aici drumul e de încredere și pădurarii care-ntîmpinau turiștii cu miros de lemn proaspăt tăiat la capăt de linie coboară acum la adăpostul de la Paltin, o oază cu miros de ru­me­guș venit pe deasupra Vaserului. „Șefii de tren” descarcă din vagonul marfar cutii de bere, de suc și de carne, ca să-ncingă grătarul. Nu se mai fac po­ze de ceva vreme, lumea s-a-nșirat la me­se într-o ordine parcă nefirească unei stații vechi din mijlocul muntelui.

Pe lîngă Vaserul căruia-i strălu­ceș­te nisipul de-o iluzie aurie coboară pă­durarii. S-așază pe băncile din butuci neșlefuiți ori stau la rînd pentru o bere înghețată. Nu se-ngrămădesc, nu se grăbesc și nu-și dau jos nici că­ciu­li­le de miel, nici șepcile, nici fesurile care le turtesc capetele, deși e cald și-aici pe munte soarele parcă arde prin piele. Mulți dintre ei sînt tineri, poate nici măcar trecuți de 20 de ani, dar au pe chipuri adormirea neștiută a re­nun­țării. Acolo, în pădurile din care co­boa­ră, e mai bine, zic ei, să fii „fără vi­suri”. Gheorghe, cel mai bătrîn, nu muncește de mult printre brazi, nu­mai de vreo trei ani. „Am făcut de toate cîte se poate face în Vișeu”, îmi spune el. Ce-i drept, pe brazdele de pe tîmple și cele din palme se cunosc și fierul și mînerul toporului și greutatea scîn­du­rilor de cherestea. „Aicea nu te duci să tai lemne în pădure cu femeia și co­piii după tine. Te duci ca și cum n-ai ave’ nimic mai bun de făcut. Pînă la ur­mă, cre’că tot vișeuanul ajunge la mî­na lemnului de pe lîngă Vaser.”

Lîngă masa noastră, pe care se spri­jină și coatele și ranițele cu curele din piele ale tăietorilor de lemn, „stră­i­nii”, cum le zice Gheorghe celor care nu grăiesc românește, reiau drumul cu gîndul. Unii ar fi vrut să vadă cum ca­de mocănița de pe șine. Au auzit că atunci cînd se întîmplă oamenii se adu­nă s-o pună la loc ca să coboare îna­poi la Vișeu de Sus. De cînd cu viitura din 2008 care-a frînt calea ferată, în­să, nea Vasile nu urcă cu mai mult de 10 kilometri pe oră, deși Elveția are vo­ie să muște vîntul cu vreo 30. „Eu știu că ei vor așa, de distracție, să moară de frică. Doară din cauza lor, că se speriau, s-a închis drumul pînă la Făina. Hai înapoi amu’”, și nea Vasile își scu­tură mănușile și urcă în locomotivă.

***

Pe Valea Vaserului n-au coborît, încă, mioarele la păscut. N-au în­ce­put să vină corurile să cînte muzică popu­lară cînd pornesc mocănițele din ga­ră. Din ramurile căilor ferate pe care alu­necă roțile lor au mai rămas mai pu­țin de 20 de kilometri de verdeață și apă tulburată. Drumul de la Delta Novăț pînă la Izvorul Cailor, unde curba se făcea strîns, cu șuierăturile fluiera­șu­lui în tîmple, s-a închis și el de cîțiva ani buni. Au mai rămas pe drum cîteva guri de peșteră pe care mecanicii le-au în­vă­țat pe de rost. Pe dreapta un fost spital militar, pe stînga un hău gol în care, pe timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, se-nghesuia muni­ție. „Acuma ne luptăm numa’ cu timpul și răbdarea lui. Oamenii așteaptă spectacol aici. Eu spectacol mai ma­re decît oamenii Vaserului nu cred că este”, spune Nicu. Pe fața lui și-a lui nea Vasile se topesc picături de ploa­ie ca lacrimile, umezind funinginea scui­pată de focarul Elveției. Întorși în ga­ră, pasagerii închid camerele fără să se uite-n urmă și se scutură de pleava neagră pe care Vaserul și oamenii lui o înghit ca pe aer.

Anca TOMA