Pe urmele iscoadelor tăcute

De vreo trei minute tot încerc să-mi dau seama de pe tabela de marcaj pînă unde a ajuns meciul. Într-un final văd, e minutul 69 iar deasupra stă to­lă­nit punctajul, este doi la unu pentru e­chipa din Vaslui. Scorul acesta pare a fi un fel de Mountain Dew pentru su­porterii lor, care nu numai că n-au o­bosit după ce au scandat, chiut și dan­sat mai ceva ca la o paranghelie pe tot parcursul meciului, dar au trecut și pe comando la bustul gol. Noroc doar că locurile pe care stau eu și colegii mei sînt la trei, patru aruncături de băț dis­tanță, îndeajuns de mult încît să știu că n-o să am nevoie de o bară de cenzu­ră pentru a-mi acoperi privirea.

O femeie mai din spate îi vede și ea, apoi se apleacă lin către un băiat care are ochii atît de fixați pe teren, în­cît pare a fi uitat cum să clipească. „|stora nu le e frig, cum să stea așa dez­brăcați cînd plouă”, dar tînărul nici nu pare s-o mai audă și-i spune sec „O fi luat și ei Vitamax înainte. Pe lîngă asta, ia sucul ăsta și bea din el, că e plin cu vitamine și-o să te protejeze de răceală”. Mai sînt și alții ca el, care nu-și pot dezlipi ochii de verdele sma­raldiu al ierbii, tăbăcit de alergăturile apăsate a 22 de perechi de adidași. Doar acel doi-unu nu s-a mai schim­bat, lăsînd într-o liniște mortuară tribuna noastră. Mai apar și curajoși care să strige o îmbărbătare pentru ju­că­to­rii ieșeni, dar nu par să ajungă unde trebuie, că se și termină meciul.

Drumul pînă acasă

Scapă o înjurătură în loc de „bun rămas” sau „la revedere” și iese pu­țin tăcut suporterul ieșean. Sau măcar o mare parte dintre aceștia, căci am vă­zut și oameni cu un zîmbet care le me­tamorfoza fața într-una din măștile de cal apărute pe Internet. Dar nu pare să-i bage cineva în seamă și, suporte­rii veniți cîte patru-cinci o pornesc la pas pe lîngă parc mai făcînd cîte o glu­mă iar alții mai norocoși găsindu-și cî­teva semințe pe care să le spargă în­tre dinți, ascunse prin buzunarele ge­ci­lor sau blugilor. „Băi Alin, asta e, ne-au bătut vasluienii, dar nici n-am fă­cut mare brînză, așă că tot ce ră­mî­ne este să rîdem și să nu mai plîn­gem”, încearcă un tînăr în trening să-și conso­leze prietenul abătut. Și pare să-l a­jute cuvintele înduioșătoare ale co­le­gului său, căci imediat își re­ca­pătă gla­surile pierdute pe stadion. „Da­că vasluienii nu ne-au furat măcar be­rea din cămin, o s-o bem cu tot cu jin!”.

Paul ANDRICI