Cum încalecă românii ultima barieră spre Europa

Povești fără timbru Niciun comentariu la Cum încalecă românii ultima barieră spre Europa 137

Drumul spre est alu­necă prin autogări aglomerate. Oamenii se încolonează, fie resemnați, entuziaști sau te­mă­tori, dispuși să meargă de la 40 de ore în sus cu autocarul, așteptînd să li se deschidă porțile către o altă lume. Fie că merg să-și viziteze rudele, să fure sau să muncească cinstit, românii văd dincolo de granița Ungariei un tărîm al făgăduinței european. Iar atracția față de acesta e ca un magnet. Nu e clar nici pentru ei dacă speranța unui trai mai bun, a unui salariu mai mare sau legislația mai permisivă îi atrage, însă dintre cei care reușesc să-și încropească o viață „dincolo”, puțini aleg să se întoar­că pentru mai mult de o vizită. Însă pînă cînd România nu va intra în spațiul Schengen, la braț cu Bulgaria, porțile acestui tărîm vor rămîne pe jumătate ferecate și, indiferent de ce o să le spună alții la televizor, ei nu se vor simți niciodată cu adevărat europeni. De aceea vor încerca, mereu, mai degrabă să sară gardul decît să-și aștepte rîndul la coadă.

I. RUGĂCIUNEA DE LA VAMĂ

Cu setul de cuțite, la graniță

În Onești ninge. Ninge atît de ta­re încît, după ce străbați cei 20 de metri pînă la adăpostul autogării, arăți de parcă ai trecut Siretul înot. La ra­dio­ul din autocar se anunță toate co­du­ri­le curcubeului în țară și în Ungaria nă­meții încă umblă liber pe au­to­străzi, de nestăvilit. „Săptămîna trecută, un co­leg a rămas blocat în mijlocul Un­ga­ri­ei. Au venit cu microbuze, au luat oamenii, i-au dus într-un oraș de-a­proa­pe, i-au cazat și le-au dat de mîn­care. El a trebuit să rămînă cu ma­și­na. A stat trei zile în care, cum încerca să deschidă ușa, jumătate de autocar se umplea cu zăpadă. Trei zile în care bătea vîntul atît de tare încît se legăna toată mașina ca un vapor și în care nămeții erau atît de mari încît o acopereau complet dintr-o parte.” Ză­pada îi lipește lui Mihai părul de frunte și tremură atît de tare încît trebuie să își aprindă de trei ori țigara pînă cînd apucă să-și umple plămînii cu fumul înecăcios. E ora 3.00 di­mi­nea­ță și avem aproape două ore de cînd ne-am pornit din Iași, de la autogara Real. „Atlassib-ul” toarce liniștit în parcare, ștergîndu-și alene parbrizul înalt pe care își tot făcea zăpada casă.

Mihai poartă pasageri dincolo de graniță de aproape zece ani din cei 20 pe care îi are firma Atlassib de la înființare. De la 40 de ore pînă în Fran­ța, la cele peste 70 pînă în Spania, Mihai are o singură oprire unde stă mai mult de 60 de minute. În vamă. „Oamenii pleacă cu toate nebuniile la ei în bagaje. Seturi de cuțite as­cun­se de parcă ar vrea să nu le găsească nimeni, litri de băutură adusă din U­cra­ina sau de la moldoveni, fără e­ti­che­tă, țigări netimbrate vărsate în pungi. Ca să nu mai zic că la un drum din trei se găsesc vreo doi cărora să le expire buletinul și pe care să trebuiască să-i lăsăm în vamă.” Bărbatul trage cu se­te din țigară și fumul care-i iese aga­le pe nări se amestecă cu aburii care i se ridică spre văzduh dinspre frunte. Mihai abia așteaptă să intrăm în Schen­gen. „Și așa cel mai mult facem în România, măcar acuma nu mai stăm la vamă. Cînd mai prindem cîte un con­trol, la întîmplare sau pe «sur­se», nu ne iartă ungurii. Am stat și cinci ore să ne caute prin toate bagajele și încă trei să și le facă oamenii înapoi.” Mihai înjură și, pentru cî­te­va secunde, ochii îi sclipesc furios.

Garsoniera din troller

În autogara din Sibiu e o forfotă de bazar. Zeci de Atlassib-uri, care vin din țară, care vin de afară sau ca­re se pregătesc să plece stau aliniate precum trenurile în gară. Ca într-un furnicar, pasagerii se perindă printre ele înhămați la trollere pe alocuri mai grele decît ei. Șoferii topesc țigară du­pă țigară, iar în mijlocul piațetei un individ țipă într-un microfon destinația fiecărei mașini. În Sibiu e-un soare primăvăratic.

Autocarul cu destinația centrul Fran­ței se umple încet-încet cu oa­meni și, la cam 12 ore de cînd ne-am pornit din Iași, plecăm aproape plini din fosta capitală culturală a Eu­ro­pei, cu remorca de bagaje încărcată pînă la refuz. Din Lugoj se urcă doi domni, înalți, lați în spinare și cu poftă mare de vorbă, care merg undeva la gra­ni­ța dintre Germania și Franța, și care par că și-au luat după ei suficiente bagaje încît să mobilezi o garsonieră mai micuță. Doar cu trollerele. „Mer­gem la copii, e prima dată cînd îmi văd nepoții. Fir-ar al dracului să fie de treabă, am 60 de ani și deja sînt bunic”, spune bărbatul care de abia în­cape să treacă pe culoarul ce străbate autocarul. Se așază în spate cu prie­te­nul său și intră în vorbă cu o bu­ni­cu­ță care încerca să doarmă. „Doam­­nă dragă, cu ce vă servim? O vi­și­na­tă? Un rom?”, la care femeia face ochii mari și bărbații încep să rîdă. Ion, cel corpolent, începe să cînte o doină în legea lui, în timp ce amicul său povestea cui vrea să audă ce a făcut ultima oară cînd a ajuns „pe la franțuji”. După ce a istorisit de vreo trei ori cum a condus el fără permis, suficient de beat încît să i se dubleze numărul de benzi pe sensul de mers și despre polițiștii care n-au reușit „să mă dibuiască”, un tînăr îl trage de-o mînecă și îi cere o țigară. „N-am, tă­ti­cule, că nu fumez, dar dacă îmi dai trei euro cînd facem popas mă-ndes la bagaje și-ți aduc un pachet întreg, că-i duc lu’ fecioră-miu.” Tînărul se înroșește, bărbatul ridică din umeri, autocarul ajunge la Timișoara.

„Nu intrăm, frate, și noi în Schengen odată?”

De la Arad pînă la punctul de tre­cere a graniței de la Nădlac ne-am întîlnit din nou cu ninsoarea. Dacă pe cîmpurile din preajma Ti­mi­șoa­rei era o iarbă de o palmă, spre Arad e acoperită de două de zăpadă. În timp ce lumea stă cu ochii lipiți de geam să vadă troienele care se formează la sfîrșitul lui martie, la microfon se au­de vocea unuia dintre cei trei șoferi din „delegația oficială”. „Atenție. Ne apropiem de graniță dar, din cîte am înțeles, sînt probleme. Am pățit-o și noi la ultimul drum și tocmai ne-au sunat colegii care au trecut di­mi­nea­ță granița. Dacă aveți băutură alcoolică care nu e cumpărată din magazine, si­gilată, dacă aveți carne care nu e vidată și cumpărată din magazin sau, la fel, brînză, sau dacă aveți mai mult de un cartuș de țigări o să avem pro­bleme la vamă. Tocmai au dat un­gu­rii 80 de euro amendă unui bărbat ca­re avea un litru de țuică la el”. Mi­cro­fonul se oprește cu un zgomot scrîș­nit și în autocar se lasă o liniște tensionată. Mai bine de zece minute, sin­gurul sunet care se aude e motorul care se turează cam tare de fiecare da­tă cînd șoferul schimbă viteza. „Nu intrăm, frate, și noi în Schengen oda­tă?”, bolborosește o voce.

Din fața mea, un țigan de vreo 40 de ani, care nu scosese nici un cu­vînt de cînd am plecat de la Sibiu, începe să se agite în scaun de parcă stă pe o pernă de ace. „Alo, dom’le, da’ dacă eu am trei cutii de medicamente cu mine îmi fac ceva?”, întreabă acesta scuturînd trei cutii de Algocalmin atît de boțite și cu scrisul atît de șters încît numai „proaspăt cumpărate, cu rețeta de la domn’ doctor” nu sînt. „Crezi că stau ăștia să-ți citească ție rețetele? Dacă te prind cu ele îți iei amendă”, se aude dinspre scaunul șo­ferului. Apoi, ca la spovedanie, oa­me­nii din spatwele mașinii încep să cur­gă înspre șoferii care ocupaseră primele patru locuri din față – ca să aibă unde dormi –, cu care stau și șușotesc cîteva minute. Asudați, ro­șii la față, majoritatea se întoarc de parcă cineva le-ar fi luat o povară de pe suflet. Pînă cînd, cu greu, spășit, își face loc Ion. Acesta stă mult, se învîrte, își șterge mereu transpirația de pe frunte deși în autocar se lasă un frig care macină genunchii ca o rîșniță boabele de cafea. Pînă la ur­mă, bărbatul corpolent se așază pe jos în mijlocul culoarului, ascultă, și se ri­di­că după aproape un sfert de ceas – ajutat de doi dintre șoferi – și se în­toarce spre locul său din spate, ară­tînd de parcă a aflat c-ar suferi de vreo boală incurabilă.

Deodată, se întoarce pe loc și, du­pă ce se consultă iar cu șoferii, vor­beș­te mulțimii din autocar. „Auziți, haideți să facem o chetă, cîte 5 euro, să le lăsăm la flămînzii ăia, că dacă nu ne țin în vamă cel puțin două ore și vă dați seama cît întîrziem după aceea. Nu e plăcut, vă spun, eu am mai stat.” Oamenii schimbă priviri nedumeriți, dar, după ce le-a spus șoferul, nici nu se uită la portofel și cedează. Ce-s 5 euro cînd cîștigi do­uă ore de stat în vamă? Lui Ion îi sticlesc ochii în timp ce punga cu bani din mîna sa se umple din ce în ce mai tare. La sfîrșit, după ce o lasă în față, la șoferi, împreună cu un plic pe care l-a „împrumutat” de la bă­trî­ni­ca pe care o agasa mai devreme, pe fața lui se citea aceeași seninătate ca a celor care s-au „spovedit” îna­in­tea lui.

Infiltrare la mica înțelegere

Stăm în vamă de o jumătate de oră fără să ne bage nimeni în seamă. În dreapta noastră, în jurul unui autocar cu numere de Bulgaria, o patrulă de polițiști sau jandarmi asmute asupra roților mașinii patru cîini lupi care le ajungeau pînă la brîu fără să se ri­di­ce în patru labe. Uitîndu-se de pe sca­u­ne­le din spatele șoferului la spectacol, pe fruntea lui Ion curg bruboane mari pe care le șterge cu o mînecă deja udă de transpirație. Toată atmosfera din mașină s-a întors, de fapt, la tensiu­nea de dinaintea chetei făcută de lu­gojean. Într-un final, un vameș, cu o față alungită și lipsită de orice expresie, urcă în autocar și începe să verifice buletinele tuturor. Cînd a terminat, după ce au bîlbîit niște acte, șo­fe­rii se dau jos din mașină cu el merg împreună spre bagaje. Deschid întîi compartimentul special al autocarului și apoi merg spre remorcă. Ri­di­cîn­du-se de pe scaun, ochii lui Ion se fac atît de mari încît ai zice că stau să explodeze.

Afară are loc o negociere. Va­me­șul se încruntă deodată și face semn spre niște geamantane. Șoferul ri­di­că din umeri, face cîteva mișcări ample cu mîinile, de parcă ar încerca să di­ri­jeze o fanfară îngrămădită în caș­ca­ra­beta fără suspensii trasă de autocar și, deodată, una dintre mîini îi ateri­zea­ză în buzunarul vameșului. Ca și cum nu s-ar fi întîmplat nimic, acesta stă cîteva clipe, bagă mîna în ace­lași buzunar, stă așa aproape un mi­nut și apoi dă scurt din cap și pleacă spre gheretă cu actele mașinii. Mai trec 15 minute, Ion se lasă cu greu convins să se așeze, un alt autocar de la o firmă autohtonă intră la controlul cu cîinii lup, bariera se ridică și trecem în Ungaria. În mașină iz­buc­nesc urale și aplauze, Ion o strîn­ge pe bătrînica din fața lui în brațe, vreo zece bărbați își fac din ochi și-ncep să cînte în spate. Am intrat în spațiul Schengen.

II. BLESTEMUL DE ACASĂ

1.600 de euro cu pistolul în coaste

Adrian se întoarce din benzi­nă­rie trîntindu-se cu zgomot pe scaun. Scoa­te o țigară din buzunar, o desfa­ce, ia tot tutunul și îl toarnă pe o altă foiță căreia îi atașează un filtru lung. Se uită după șoferi și, văzînd că nu e nimeni, o aprinde și izbește puternic cu pumnul în scaunul din față. „Iar m-am dus în boscheți, e a treia benzinărie unde mi-au zis «No shopping, no toilet». Da ce, am înebunit să le dau 3 euro pe o sticlă de un litru de Cola?”, și trage cu sete din țigară. Adrian e șofer de TIR, dar n-are mașină și nici loc de muncă stabil. Conduce numai cînd îl cheamă unul sau altul, pentru cîteva luni, „pe prin­cipiul bă eu te cunosc ești bazat și nu furi deci te chem și a doua oară”. A venit în România să își ia niște acte ca să se angajeze în Olanda, a pierdut un autocar, l-a luat pe următorul și, chiar dacă și-a jurat că nu mai mer­ge 40 de ore cu „nebunii ăștia pe ca­re îi depășesc toate mașinile pe autoband”, se întoarce înapoi în țară pînă la următoarea cursă. S-a angajat la un olandez stabilit în Franța să mear­gă să încarce rumeguș de la o fabrică de cherestea și să îl transporte prin Europa. „Germania, Italia și Aus­tria. Descarcă, încarcă și înapoi”.

Bărbatul își termină țigara, o stin­ge într-un pahar de cafea în care scui­pă zgomotos. „Urăsc vameșii, în spe­cial pe unguri”, îmi trîntește din se­nin, cu buza de sus zvîrcolindu-i-se într-un mîrîit animalic. Mă uit la el surprins fiindcă mai avem 2.000 de ki­lo­metri pînă la vama spre România. „Veneam cu TIR-ul spre țară, cînd au fost ninsorile alea, am fost blo­cat undeva la intrare în Ungaria și apoi am tras tare să scot timpul și n-am prea respectat programul cu odih­nă”. Scrîșnește atît de tare din dinți încît îl aud de la trei rînduri distanță. Povestește, trecîndu-și mîna prin păr la fiecare zece secunde, că l-au luat „la puricat” ungurii cînd a vrut să intre în țară. „Că ce transport, că un­de mă duc, că lor ce le las. M-am enervat, dar nu le-am spus nimic. Cînd mi-au verificat calculatorul și au văzut că nu făcusem pauză, li s-au aprins fra­te ochii ca becurile de la pă­că­ne­le. Le-aș fi crăpat capul de nervi ce aveam”.

Adrian scuipă în palmă și iz­beș­te cu pumnul în ea, înjurînd. Vameșii, după ce l-au zguduit bine și l-au con­trolat, s-au decis să-l amendeze și să-l ușureze de 1.200 de euro. Cînd po­vestește, bărbatul slab, ca un colț de stîncă ascuțită, se face galben la față. Îl întreb dacă se simte bine și îi în­tind o banană. O ia fără să zică nimic, în­cepe să mănînce și continuă după cî­te­va minute. „Am vrut să-i mituiesc, să știi”, mi-o spune aproape șoptit, culoarea scurgîndu-i-se de pe față. „Aveam 400 de euro în bancnote de 20, rulați și prinși cu un elastic, în buzunarul din spate de la pantaloni, venisem pregătit. I-am întins unuia, am rupt-o cît știu din ungurește și îl tot întrebam «Megállapodás? megá­lla­podás?» (n.red.: înțelegere, pact)”. Vameșul a dispărut cîteva minute, „pro­babil a numărat banii” și s-a întors la Adrian, l-a urcat în cabina TIR-ului „și a scos pistolul la mine. A zis că dacă nu îi dau toți banii de amendă am terminat-o. M-am speriat, i-am dat pe toți și măgarul nu mi-a adus nici ăia 400 înapoi”. Toată furia băr­ba­tu­lui s-a stins și se uită la mine cu ochii roșii. „Dacă eram și noi ca ăștia în Schengen treceam ca vîntul prin graniță și ajungeam acasă. Din banii ăia pe care mi i-au luat, voiam să-i iau fetei mele o casă de păpuși din aia enormă, din Germania.”

Yoga cărucioarelor

În Strasbourg, autocarul care a venit pe jumătate gol de la Lyon s-a umplut. În locul bărbaților rumeni în obraji cu sticlele de Cola care aveau în ele țuică, palincă și vișinată, pe scaunele vișinii și-au făcut loc fe­mei cu fuste largi și colorate. „Fă pi­ran­do, stai acilea lîngă ușă că eu merg în spate”. Prima dintre ele, o țigancă îmbrăcată într-o vestuță pufoasă, roz, își sprijinea poșeta pe mîna dreap­tă, arcuită precum gîtul unei lebede. „Nepoato, ai auzit-o pe aia? Cică «uite țiganca cum aruncă chiștocul». Da’ ce voia? Să mă duc pe frigul ăs­ta pînă la tomberon să o sting acolo? Vai, nepoato, dacă o auzeam mai bine să vezi ce mă luam de păr cu ea.” Bătrîna care făcuse observația s-a înroșit toată la față, și-a pus baticul în cap și s-a așezat pe scaun. Pînă în România, la Arad, unde s-a dat jos, n-a mai scos nici un cuvînt mai tare de-o șoaptă.

„Țigăncile-s cele mai bune aman­te, ascultă de la mine. Am avut una de 18 ani mai demult, era îndră­gos­ti­tă de mine, ar fi făcut orice să stea cu mine, dar am lăsat-o. Sînt prea bă­trîn”. Cornel se așază lîngă mine zîm­bind, cu nasul cîrn aproape lipindu-i-se de buza de sus cînd rîde zgomotos. Anul viitor împlinește 60 de ani „și 30 de yoga. Sînt puternic ca un taur. Poți să-mi dai una chiar acuma, în stomac, oricît de tare poți și eu mă uit la tine și rîd.” Bărbatul din fața mea rîde puternic, zguduindu-se. Lui Cor­nel îi sticlesc ochii și se învîrt de la om la om fără încetare. Vorbește în­tru­na, calculat, și mă măsoară din pri­vire la fiecare cuvînt pe care îl spun, să mă vadă cum reacționez. „Mi-am luat bicicleta, mi-am pus-o în spate, merg în România, mi-e așa de dor de țară. Sînt de două luni în Strasbourg, dar jur că niciodată nu mi-a fost mai dor de țară ca acuma. Mă întorc și nu mai plec, îmi aduc ceva care mă rezolvă pe viață, îmi deschid în sfîrșit o afa­ce­re.” A venit rîndul meu să-l măsor din priviri pe bărbatul de lîngă mine, care, văzîndu-mă, începe să rîdă din nou. „Am 30 de kilograme de «electronice» pe care «le-am găsit» și dacă îmi găsesc cumpărător în țară, e gata, am rezolvat-o, nu mă mai în­torc pe aici. Îmi cumpăr două hectare de teren pe lîngă Timișoara, îmi cum­păr animale, le hrănesc numai cu paie – am văzut eu porci care mănîncă paie, dacă nu pune botul, să moară, eu nu dau alți bani pe el – și mă fac fermier și mă rezolv pe viață”. Îmi înșiră cum a învățat el în cei 30 de ani pe care i-a trăit afară cum să crească capre, oi, vaci, dar și zebre sau lei. „Ce prinde. Exoticul se caută, dar leul cere carne multă și nu stau să îi cumpăr carne. Paie. Asta-i tată.” A plecat din țară puțin înainte să se termine regimul, după ce a făcut doi ani de închisoare, unde a învățat și yoga cu care îmi spune mîndru că se laudă în ochii tuturor. Tot atunci, cînd a trecut granița ascuns într-un ca­mi­on, a părăsit prima femeie din viața lui. „Pe fata mea, pe care n-am mai vă­zut-o de atunci. De soție nu îmi păsa, dar mă întreb și acuma ce s-o fi în­tîmplat cu fata mea.”

Îl trag de limbă pe bărbatul us­că­țiv de lîngă mine și aflu că și bicic­le­ta („Mongrande, cu roți groase, cu ca­dru solid, din asta scumpă, de 850 de euro, am căutat eu pe Internet”) a „găsit-o” în centrul unui oraș mic de lîngă Strasbourg. A văzut că era prinsă prost acolo, și a dus-o la un prieten la un subsol, unde a ținut-o cîteva săptămîni, să o „ascundă de soare”. Cornel, de fapt, e hoț. Dar nu un „găinar micuț”, deși nu s-a dat înapoi de la nimic. Acum, caută să aducă droguri din țară în Franța, că are „amici care vor așa ceva. Și am de la cine să cumpăr din România. Niște cocaină, marijuana, hașiș, doar că n-am bani să iau cu valuta jos. Trebuie să îmi dea odată cineva pe încredere. E puțin cu emoții la va­mă, dar în rest n-am nici o treabă. Ce, con­troale în afara vămii se fac la 1 din 1000 de autocare, eu am venit de 20 de ori și niciodată n-am prins.” Îi povestesc că în urmă cu o săptămînă mi-a spus șoferul că i-a oprit de do­uă ori un control special în timp ce ve­neau dinspre nordul Franței în țară. Se aprinde la față, bolborosește ceva despre „electronice” dar apoi îmi spu­ne că e liniștit. „Au ei pile, au informații că sînt droguri. Nu te oprește altfel”. Și-mi zîmbește, frecîndu-și palmele acoperite de bătături.

În ultimii ani, Cornel a tot venit în Franța sau în Italia, să lucreze cărucioarele de la supermarketuri. Scoa­te din buzunar o bucată de sîr­mă tare, modelată ca un cîrlig, pe care o ține în mîna stîngă într-un mod ciudat, cu inelarul, o răsucește, și în­ch­i­de deodată pumnul drept. „Am scos banul din căruț. Scot cam 30-50 de euro pe tură într-o oră jumate la un magazin. Recordul meu e 80 într-o jumătate de oră, dar am prins foarte mulți bani de 2 euro. Dacă aș ști sistemele de la toate m-aș duce din oraș în oraș și nu m-ar prinde nimeni ni­cio­dată. Îți dai seama că nu face ni­meni plîngere împotriva mea că le iau cîte un ban. Așa, în schimb, știu nu­mai de la Auchan și, în Italia, m-au prins.”

Dar nu l-au prins numai o dată. A zecea oară însă, a dat peste un po­li­țist care l-a recunoscut și care l-a „luat de o aripă și m-a dus la judecată”. Acolo a primit două luni cu sus­pendare și interdicția de a mai intra în țară cîțiva ani. Așa că și-a transferat cartierul general în Franța, unde, pe malul unui lac din Strasbourg, face yoga de cum se încălzește afa­ră, cîte zece ore, numărînd zilele pînă cînd o să intre și România în Schen­gen. „Îți dai seama cît de mult pu­tem fura după ce intrăm? Dacă furi din Germania e greu să vinzi în Fran­ța, și invers. Dar la noi merge totul. Și ai atît de multe lucruri de luat. Bine, parcă nu e la fel ca în anii ’90, cînd mergea brici, dar uită-te și tu”, îmi spune în timp ce își aruncă o mînă strîmbă în direcția geamului. „Vezi baloții ăștia de paie? Nu îi păzește nimeni. Dacă ai un camion și vreo patru băieți, poți să faci rost de mîn­ca­re la animale pe vecie”, și iar rîde zgmotos, plămînii lui scoțînd un su­net hîrșîit, de parcă s-ar sfîrteca la fie­care hohot. „Și mai au atîtea alte lu­cruri pe care nu le păzesc”. Trecînd pe lîngă noi să facă numărătoarea de la ultima stație, șoferul îl aude vor­bind și îi spune discret, că despre ce „îm­pru­mută” el să nu mai dea idei altora. Cornel dă cuminte din cap și-și scar­pină ceafa, deranjîndu-și părul încîlcit, cu un rînjet întins pe toată fața. Se vede deja la Timișoara, mo­șier.

Berze europene

Șoferul termină numărătoarea, se întoarce pe scaunele din față, lă­sîn­du-le pe cele două țigănci – care voiau să știe de ce nu am trecut prin Paris și-am trecut aproape prin toată Germania – să sporovoiască fără să le bage în seamă. Pe Sergiu îl știu mulți dintre „clienții regulați” ai cur­selor europene. Îl știu ca fiind șoferul care crește berze pentru subvenția de la Uniunea Europeană, și cursa asta nu e prima în care fac colegii miș­to de el. „Ce aveți mă, sînteți tîm­pi­ți? Cine a mai auzit de berze domesti­ci­te? Eu le pun niște pari în pămînt, am dat 500 de euro pe bucată, ca să vină și să își facă cuib acolo. Ori­cum, trebuie să dovedesc că terenul pe care sînt înfipți parii nu e arabil, să strîng cel puțin 25 de cuiburi în fie­ca­re an, și încă nu am”. De fapt, anul acesta, Sergiu are 24 de perechi de berze care și-au făcut casă în fața por­ții sale de lîngă Sibiu. Rîde spu­nîn­du-le colegilor că dacă își mai aduc „niște prieteni” la anul pri­meș­te și el cei 4.400 de euro pe an.

Dar nu o face pentru bani. „Vreau și eu frate să simt că țin de Europa”, spune, și rîsetele de față se întețesc din nou. „Bun, da’ cu ce le hră­nești?”, îl întreabă o doamnă cu ochelari ca­re s-a tras mai aproape, curioasă să afle despre „colonia de berze”. „Ăștia de la comisie spun că trebuie să își gă­seas­că ele, da’ de unde, ți-ai găsit. Erau veri secetoase în care mă duceam la un lac dintr-un sat și luam broaște și șerpi cu sacul, le aducem și le aruncam pe sub stîlpi să aibă ce să mă­nîn­ce.” Nu vrea s-o arate, dar e mîn­dru tare de berzele sale. Vorbește cu o pasiune despre ele încît nici nu zici că nu le-a crescut, de mici, cu biberonul. I s-a întîmplat o dată de fapt, să audă noaptea un pui de pa­să­re căzînd din cuib. „Și n-ai voie să te bagi la ele, trebuie să simulezi ecosistemul. Dar m-a lăsat inima? Cînd îl auzeam cum țipă m-am dus, am luat o scară și l-am urcat înapoi în cuib.”

***

Sergiu îi face semn colegului său, care trage pe dreapta, și fac schimb de șoferi. În față se vede vama de la Nădlac, spre care autocarul se în­drep­tă agale. Nu e nici o mașină la coadă, iar la control vine un vameș la nici două minute după ce ne-am oprit în față la barieră. Ne zîmbește, spune cîte un mersi cînd ne lasă buletinele în mînă, pe un puști din față îl ciufulește drăgăstos și coboară. Dă no­ro­c cu șoferul, bariera se ridică, oa­me­nii adorm instantaneu înapoi și ne pornim spre Arad. Am trecut vama în cinci minute. Am ieșit din spațiul Schengen.

Cătălin HOPULELE

Autor:

Opinia Studențească

Revistă săptămînală de actualitate, reportaj și atitudine studențească, editată de studenți ai Departamentului de Jurnalism și Științe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”.

Adaugă un comentariu

Etichete:

Opinia studențească este o revistă săptămînală de actualitate, reportaj şi atitudine studenţească, editată de studenţi ai Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”. A fost înfiinţată în 1974 și continuă tradiția școlii de presă de la Iași.

Căutare

Back to Top