Magie și delir pe-o bicicletă înghețată

Vinerea trecută, Laszlo Beres ne-a adus o părticică din gerul și crivățul nemilos al Siberiei imaginat de către Evgheni Grișkoveț în „Iarna”. Jucată în sala „Uzina cu Teatru” a Teatrului Național din Iași, piesa a debutat cu imaginea unei zîne îmbrăcate într-o rochie albă și lungă, care, după ce ne-a primit în interior pe muzica lui Ceaikovski, ni s-a prezentat ca fiind Snegurochka, un fel de crăiasă a zăpezilor din basmele rusești.

Imediat, pe scena care seamănă cu un cub uriaș din pînză albă cu latura dinspre public lipsă, apar doi oameni zgribuliți îmbrăcați din cap pînă în picioare în niște armuri care să-i păzească de frig. După ce întorc o hartă pe toate părțile fără să ajungă la vreo concluzie, aceștia se gîndesc să detoneze explozibilii din poverile de pe spate, sperînd ca, măcar de data aceasta, să nu îndure frigul de dragul unui exercițiu. Degeaba însă, căci cei doi militari se răzgîndesc, iar caninii reci ai tundrei încep iar să-i tortureze bucățică cu bucățică. Pînă și timpul pare să fi înghețat, cei doi încercînd să-l trezească prin tot felul de mici conversații. „Arde buza după o țigară…” „– Știi că n-ai voie”, îl previne celălalt încercînd să glumească pe seama sa. „Fiecare părticică din mine vrea să fumeze” … „Sau e cald, sau plouă” … „sau ești în cadă beat” … „sau cauți prin toată casa și nu găsești, și-ți aduci apoi aminte de sacoul de toamna trecută” … „deschizi pachetul, și fumeeeezi”.

Din cînd în cînd „pereții” încep să se despartă, suficient cît să încapă o față zîmbitoare. După ce își face curaj, Snegurochka pășește între cei doi bărbați ascultîndu-i cu interes, fiindu-le invizibilă acestora. Fără gînduri rele, fata îi smulge păcătosului țigara din mînă și, cu o suflare, o transformă în cristale de gheață, pentru ca mai apoi să dispară după ce marchează Carul Mic și Carul Mare pe cerul aventurierilor.

Militarii reiau cursul fragmentelor de povestiri și rămășițele de amintiri, trecînd de profesorii din liceu, aventurile descoperite în cărți și ajung la concluzia că Gulliver a fost un bărbat adevărat. Deodată, realitatea începe să se împletească cu visul, nefumătorul retrăind o întîlnire adolescentină. Aceasta însă nu s-a petrecut exact cum încerca el fălos să povestească, iar după  cîteva atingeri timide și niște tentative eșuate de sărut, care au provocat chicoteli în public, revenim la crivăț.

De disperare, înfrigurații încep să blesteme gerul și realizează că e în zadar să-și frece palmele de corp, așa că unuia îi vine ideea să se culce ținîndu-se în brațe pentru a conserva căldura. „Și dacă mîine dimineață or să ne găsească așa?”, răspunde celălalt care, pînă la urmă, renunță la mîndrie și se cuibărește ca un pui de rață în poala primului. Iarăși, ca un ghem ce se destramă, poveștile celor doi încep să prindă viață, cea mai tragi-comică întruchipînd o dimineață de Crăciun în care unul dintre militari, deși i-a scris lui Moș Gerilă că vrea o bicicletă, primește pînă la urmă un elicopter de jucărie. Ca să-i facă pe plac „micuțului”, tatăl dă fuga pînă în oraș și se întoarce cu o bicicletă, însă ceva tot nu e bine. „Tată, asta e o bicicletă de fete”.

După alte cîteva întîmplări la fel crepusculare, cei doi bărbați realizează că Snegurochka este adevărată, și încep să o invoace asemeni unui ritual, aflînd cu dezamăgire că ea nu poate îndeplini dorințe. Chiar și așa aventurierii nu renunță și vor să se întoarcă acasă împreună cu crăiasa, căutîndu-se reciproc călare pe biciclete, în jurul scenei, în timp ce pe pînza albă a cubului ce a ținut loc de scenă apare cu rol parcă de a ne amăgi – „Tu ce-ți dorești?”

Iulian BÎRZOI