Cum n-am invatat sa prasesc

Bunica avea mereu calciiele crapate. Asta pentru ca statea desculta printre bolovanii de pamint si ii lucra cu indirjire, parca intr-un ritual prea des repetat. Parea ca o face cu atita naturalete si indeminare, incit ochii mei de copil o suspectau de o munca prea usoara. Se incovoia de spate, ca si cind in pozitia aia statuse toata viata, si smulgea buruienile de pe straturi, ocolind cu dibacie lujerul fraged, care pentru mine arata identic cu ce smulgea. Nu ma fascina munca ei, n-o priveam cu melancolie, din contra, imi spuneam mereu ca eu nu vreau sa imi murdaresc niciodata unghiile cu pamint si calciiele mele nu vor fi niciodata altfel decit fine. De asta nici nu am ajutat-o niciodata. Cind era de lucru, imi scoteam o carte din care ma faceam ca citesc vreo lectura suplimentara. Bunica ma lasa in pace si-si vedea de pamintul ei.

Acum, cind ma gindesc la ea, as vrea sa cred ca lucra pamintul din dragoste si nu din nevoie sau din obisnuinta. Imi amintesc cum plecam cu ai mei “de la buni” cu sacose de rafie doldora de legume care inca mai miroseau a pamint si-a miinile ei. “Ce sa va mai dau, mama?”, ne intreba parca cu regret in glas, desi in porbagajul tatei nu mai incapea nici macar o pastaie.

Atit a fost experienta mea cu pamintul. Ai mei au vrut, ca toti parintii, ca odrasla lor sa invete carte si sa ajunga undeva sus. Pentru asta mi-au oferit tot ce am avut nevoie, inclusiv vacantele la bunica, unde copiii din sat se trezeau la cinci dimineata sa se duca la prasit. Sapa din spatele casei ma haituia numai cind ai mei imi spuneau ca ma trimit cu ceilalti copii daca nu-mi fac norma de doua ore pe zi de exercitii la matematica.

Sint studenta acum, pe drumul cel bun, ala care ma va duce acolo sus. Vorbesc despre munca pamintului cu naivitatea cu care vorbesc si despre comunism. Poate si cu melancolia ca eu am sa fiu o altfel de bunica, una care le va inghesui nepotilor in buzunare DVD-uri si Ipod-uri. Roadele muncii mele.

Laura BABAN