Unde-au fugit nibelungii

Povești fără timbru Niciun comentariu la Unde-au fugit nibelungii 35

Corpurile noastre s-au proptit ca niste ventuze pe-o bucata de stinca si  nu ne gindim nici sa sughitam, macar. Numai risul il lasam slobod. ii auzim pe petrecaretii de la Rokken, singurul bar din Volda, cum chiuie jos. Ne uitam la feribot, la luminile Voldei si cascam ochii spre cerul. Plin de stele si banuim ca si de frig, dar cu stimuli din astia, sintem precauti. Nu cumva sa tremuram. Chicotim amindoi, ca vineri seara, la bere. Ne-amintim de ce-am ales Norvegia sa ne scolim. Eu citisem cind eram mica legende norvegiene. Tomaque a venit din Polonia ca sa schieze si pe-aici. “Deci avem temeiuri solide. A la Erasmus, clar!”, a conchis, in timp ce aprindea tacticos sulul de hirtie igienica, parfumata. “Salvati de hirtia igienica, ai sa vezi!”

Savana din virful muntelui

“Salut, baieti! Da, da, da…sintem, aici sus!”. E aproape patru dimineata. Ii asteptam cu zimbete largi, de parca ne-am pregati sa mergem impreuna la cinema. Tomaque, atent, le da salvamontistilor de la Crucea Rosie o multime de indicatii. “E o prapastie. Nu puteti trece. Sigur. Noi stam aici. Altceva nici nu putem face…” E fix a douazecea oara cind ni se da inutil aceeasi indicatie. Sa nu ne miscam. Rabdatori, le repetam ca nu sintem in stare sa ne miscam nici macar coatele, ca alunecam. Nu tremuram, nu tusim, nu respiram prea adinc. Nimic. Asa ca, nu, nu ne miscam. “E prima data cind port o conversatie in engleza asa de lunga”, imi spune Tomaque, fara sa-si faca griji ca s-a intors Shakespeare in mormint de vreo suta de ori, cit i-am schingiuit noi engleza, de la patru dupa-amiaza, cind ne-am intilnit. Ajunsesem la facultate amindoi, cu aceeasi senzatie: “Satul asta, comuna, ce-o fi el, e mai rau ca-n romanele de groaza ale lui Stephen King”, imi citeste baiatul inalt si costeliv gindurile. Vezi case mari, ingrijite, cu ferestre mari, cu flori, cu decoratii prin geamuri. Te zgiiesti in ferestrele caselor, te uiti in lungul strazilor si nu vezi nici un om. “Clar. Fantome”, conchidem impreuna. Eu stiu cum se ajunge pe virful celui mai apropiat munte. El n-are nimic de facut, eu am aparatul foto, un sacou de catifea raiata si-o pereche de pantaloni rosii, din in. El mai are un tricou cu Metallica, un sul de hirtie igienica, parfumata si un aparat foto din recuzita universitatii. Studiem “Photo for Media”, asa ca imprumutam aparatele de fotografiat ca pe carti. Pina-n virf, nu-i mare lucru. Sint lanturi si fringhii infipte in munte pentru oricine vrea sa se cocoate. Eu am o grija de filfizon cu pantalonii mei, nu cumva sa-i murdaresc in timp ce ma intind dupa afine. Sintem in raiul afinelor.

Ajungem in virf, ne invirtim cu aparatele noastre de vreo doua ori. Ne crucim impreuna de peisajul de savana cocotat pe virful muntelui. Mlastina si un copac. Topaim intr-o directie si-n alta, ca sa nu ne adincim in noroi. Eu reusesc sa-mi salvez pantalonii, el ajunge cu-n picior, pina la genunchi in noroi. “Era o superstitie; cica drumul se impregneaza de energia ta si daca vrei sa scapi de tine si de problemele tale, atunci drumul de intoarcere tre’ sa fie diferit de drumul pe care ai venit.V-ati-ascunselea cu tine insuti”, imi vine mie sa filosofez superstitios, uitindu-ma la panta lina care pare sa coboare pina spre lacul de linga Volda, din coasta universitatii. “Pai atunci, sa schimbam drumul. Ne intoarcem pe-aici, pare oricum, mai placut… Numai daca n-ar fi vreun perete de stinca mai jos”, imi spune, si pornim amindoi, pe drumul cel scurt, inapoi spre civilizatie.

Scurtatura spre civilizatie

Peretele de stinca se arata insa rapid. Nu exista drum scurt spre lumini electrice. Apune soarele si el vrea sa urcam inapoi pe virf si sa refacem traseul. Eu ma gindesc lenes sa taiem muntele pe diagonala, sa intram treptat inapoi in padure si sa ajungem pe traseu mai pe la poale. Economie de timp. Asa ca incepem sa coborim oblic, indreptindu-ne spre partea cealalta a muntelui, cea cu traseul. Dupa o ora, copacii par sa creasca orizontal, direct din stinca pe-o panta exagerata de calculele noastre pina la 90 de grade. Bravi ca niste maimute ne balanganim pe crengi, incercind sa urcam. Trecem peste ripi colturoase si ne trezim amindoi cu idei sinucigase. “Oare cum o fi daca ne dam pur si simplu drumul sa alunecam la vale?” El, cu un pas mai larg decit deschiderea compasului, n-are nevoie de mai mult de doua scobituri in piatra, sa-si infinga virful adidasilor si sa treaca dincolo de stincile verticale si hazardant de inalte pentru ochii nostri miopi. Trecem ca paianjenii peste pereti drepti acoperiti de muschi, indreptindu-ne spre colturi de piatra orizontala. “Cica, daca mori fix la miezul noptii…”, dar nu mai apuc sa-i dezvalui superstitia. “Asteapta! Eu nu pot”, imi stapinesc miorlaitul. Stau asa, imbratisind un perete, cu degetele infipte in muschi si cu nimic sub picioare. Incerc sa-mi amintesc vreun exercitiu de concentrare si blestem gravitatia. Se desprinde muschiul sub unghiile mele, de pe care oja rosie inca nu a sarit. Ma prinde de mina si ma trage pe radacina pe care sta si el. “Ca tot veni vorba de moarte, eu sint Tomaque”. “A, da! Eu sint Oana. Mergem?” Ne mai cocotam peste citeva stinci, dar de acum, Tomaque ma asteapta fara sa-i spun si-mi intinde mina sau piciorul de care ma prind mereu cu precizie de ceasornicar.

Popasul

“Daca mergi in continuare esti mort!”, ii strig. Nu ma intreaba cum de-am vazut ca-n fata lui e-o prapastie. Ma intreaba cuminte ce sa faca. Sa ma urmeze. Eu ajunsesem intr-o crapatura in stinca. “Cum e?”. Ii spun sa vina, ca nu-mi dau seama, desi sintem de ajuns de aproape amindoi ca sa ne dam seama de ce  mergem incovoiati. “We are in a big shit!”, declara Tomaque. “Si-acum ce facem?” “Nimic. Stai jos si povesteste-mi despre copilaria ta”, ii raspund senina, proptindu-mi picioarele intr-o radacina care creste de undeva de sub mine. A copilarit la munte. S-a catarat pe munti de cind se stie. A fost pe Everest, in muntii Ucrainei, a dormit in zapada. Nu i s-a intimplat niciodata asa ceva, sa ramina impietrit. “N-ar trebui sa sunam undeva, la politie?”. Stam ca doi popindai uitindu-ne la Volda, analizind arhitectura prea simpla, chicotind si zbierind la cei din Rokken, barul de linga fiord. N-avem nici un numar de la politie. E 12 noaptea. Il sunam pe Casanova, spaniolul sportiv care are grija de “erasmusi”. Il cheama si Louis, dar nu pierde nimeni ocazia sa-l tachineze. “Alo, Louis? Da… Nu ne miscam de-aici. N-avem unde…” Valul de adrenalina a inchis toate supapele de scurgere a mintilor, asa ca incepem binevoitori sa ne luam peste picior unul pe altul. Inchipuim scenarii fanteziste despre elicoptere salvatoare – nici unul dintre noi n-a mai zburat vreodata cu elicopterul. Covoare zburatoare, rosii… “tunate” meticulos.

Ne suna Louis. A trecut o ora. In scurt timp o sa ne sune si politia. A fost greu sa-i convinga ca nu e o gluma. “E prea devreme sa se intimple asta” . Tomaque se hotaraste. Se ridica in picioare, inclinat pe spate. Eu stau ghemuita in scobitura si Tomaque trece in fata mea, tragind de ierburile de deasupra capului. Cu feminin simt protector, il prind gingas cu doua degete de tricou. Ce, Robinson Crusoe si-a uitat manierele pe insula lui? Nici eu nu-i vorbisem lui Tomaque pina in dimineata asta. La un moment dat, m-a simtit. “Te tin sa nu cazi”, ii explic. “Aha, da’ nu prea ajuta”, il pufneste risul si mai trage de-o creanga. Numai cind s-a dezechilibrat si s-a dus pe spate l-am imbratisat strins cu picioarele si-o mina – cu cealalta ma tineam de licheni – si l-am tras inapoi. “Acum sintem chit”, imi spune si incepe sa se umfle in pene cu hirtia igienica din ghiozdanul lui. Insista ca asta ne va fi salvarea. Crengile verzi pe care le-a smuls nu vor sa arda. Numai hirtia scoate un fum gros care-mi intra direct in ochi. Numai cind incep sa tusesc, Tomaque se scuza: “Imi pare rau, stiu ca-i parfumata”. Vintul bate din ce in ce mai tare si hirtia aprinsa zburataceste pe sacoul meu si pe ghiozdanul lui. Intelepti, o lasam balta. “Daca facem un incendiu, chiar c-am pus-o! Pun pariu ca padurea asta e mai scumpa decit elicopterul!” se gindeste Tomaque si incepem sa visam increzatori la cum vom fi salvati de un elicopter. Ne intrerupe zbirniitul telefonului. E un politist. “Sinteti imbracati bine? Mai rezistati?”,  “Da. Sigur. Sintem ok. Nu va grabiti. Ne pare rau ca va deranjam, stiti…”  Si incepem sa vorbim de luna, de carul mare si de steaua nordului. Pentru localizare. Luna n-o vedem. Vedem insa niste lumini care se misca la poalele muntelui ca niste melci fluorescenti. Ne-au reperat. Doua masini cu farurile aprinse se plimba, pe doua strazi paralele. Noi dam de stire cind dispare una sau alta din raza noastra vizuala. Asta, plus cerul ajunge ca sa gasesti orice student ajuns in Volda.

Ingerii pazitori

Mai trece o ora. Urlatul incalzeste si incepem sa ne amuzam, sa tipam pe tonuri diferite, pe rind, cu timpi pauza, reveniri si suprapuneri. Intimpinam cu opera asta grotesca pe primul dintre salvamontisti, care incearca sa ne opreasca din zbierat. Dezorientat, cu o lumina de ciclop in mijlocul fruntii, se uita la noi. “Va simtiti bine?” “Sigur! Ne bucuram de priveliste. Se vede toata Volda si tot fiordul. Minunata priveliste” “Ati inghetat?”, “Nu, da’ putem sa urlam ca sa ne incalzim?” Imi gaseste pe jos pachetul de tigari. Il scapasem si nu ma incumetasem sa ma aplec dupa el. “E-al tau?” “Da. Imi pare rau. Nu voiam sa-l arunc…” “Ai citit ce scie pe el?”. Scrie in norvegiana, dar imi imaginez. “Nu-i adevarat”, imi spune Gaute, primul nostru salvator. “Scrie ca tutunul ucide, da’ de fapt muntele ucide, nu tutunul”.

Imi primesc fringhia.  Trebuie sa escaladez, din nou. Inghit in sec dupa elicopter, dar nu spun nimic. Opt oameni treziti din somn in mijlocul noptii, incruntati, isi fac poze din minut in minut. Trimit la baza dovada ca sint in viata. Vorbesc in norvegiana seriosi si mohoriti, dupa ce s-au asigurat ca nu intelegem nici un cuvint. Cind se intorc spre noi, isi trag colturile buzelor intr-un fel de zimbet, ne dau ciocolata si ne spun ca totul e ‚ok’. Plonjez in gol, atirnata de-o fringhie, uitindu-ma moale spre Tomaque, care plonjeaza si el, dar nu singur, ca mine. Unul dintre cei opt il tine in brate. Ingerul meu personal a concluzionat insa ca “daca vei cadea, te prind. Stai linistita.” Asa ca alunec printre crengi. In scurtele popasuri, cind ajungeam pe acelasi colt de stinca vorbim despre fiul sau, pe care in aceeasi zi o sa-l aduca pe acelasi virf de munte de unde am coborit si noi cu o seara inainte. Dupa 18 ore,  pamintul blind si orizontal se intinde iar sub picioare. Ne scuzam. Ne pare rau. Bem ceai din termos si vorbim despre eleganta pisicilor norvegiene. O singura promisiune: sa nu devenim “de-ai casei”.

Oana OLARIU

(Norvegia)

Autor:

Opinia Studențească

Revistă săptămînală de actualitate, reportaj și atitudine studențească, editată de studenți ai Departamentului de Jurnalism și Științe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”.

Adaugă un comentariu

Opinia studențească este o revistă săptămînală de actualitate, reportaj şi atitudine studenţească, editată de studenţi ai Departamentului de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea Alexandru „Ioan Cuza din Iași”. A fost înfiinţată în 1974 și continuă tradiția școlii de presă de la Iași.

Căutare

Back to Top