Va fi o zi lunga

Imi scutur dezinteresat niste scame invizibile de pe umar, intr-o vitrina oarecare. Nu e nimeni in jur, asa ca imi permit sa-mi asez hanoracul bleumarin care-mi atirna pe umeri. Stiu ca-mi vine bine, dar n-o arat. Nu trebuie sa tradez citusi de putin ca-mi asortez tenisii cu tricoul sau ca-mi ordonez cit mai atent suvitele dezordonate de pe frunte. Pasesc cit mai nepasator. Imi las umerii sa se relaxeze si-mi balansez agale miinile in mers. “Va fi o zi lunga!”

Pe banca din fata, o fata ma fixeaza cu privirea. Cu cit ma apropii, se uita mai atent la fiecare gest al meu. Oare tot timpul e asa evident?

Cind ajung in dreptul bancii, scapa abia perceptibil pe jos revista pe care o rasfoia si pe care eu i-o inapoiez, trecindu-mi degetele prin parul scurt. Si ea-mi zimbeste in timp ce eu ma indepartez…

Apoi, ma apropii de un grup de baieti galagiosi. Sint intimpinat cu o palma zdravana peste spate, care aproape imi taie rasuflarea si cu o serie de injuraturi. Incerc sa ma integrez in ritualurile lor bizare si rid zgomotos la glumele unuia dintre ei. Ma asez pe bordura inalta de linga ei si-mi aprind o tigara. Fumul gros se ridica dansind in aer, in cercuri concentrice. Imi sprijin mina intinsa pe genunchi si tin tigara aproape stingaci, scirbit, nepasator. Imi place postura asta, dar incerc sa par cit mai deconectat. In scurt timp imi vor urma exemplul.

Scrumez instinctiv intr-o tufa de panselute uscate de pe marginea drumului si tusesc dintr-o data ragusit, spasmodic, in timp ce ma ridic alene, impreuna cu ceilalti.

“Sint atit de diferiti?”, gindesc eu, pasind plictisit in urma lor. “Hai, ma, odata, ai adormit?” se aude o voce rastita de bariton din fata.

Alexandra PANAETE