Adrian Neculau: Cind am intrat in partid, mama mea a plins

Pe profesorul Adrian Neculau l-am gasit cu zimbetul strins in coltul gurii, privind o carte de vizita primita in 1962 de la Traian Herseni, unul dintre mentorii sai. Crede in valoarea recuperatorie a memoriei, in acea valenta cathartica a ei. Despre comunism, perioada care l-a impiedicat sa se dezvolte profesional, vorbeste cu acea detasare a psihosociologului si cu implicarea pedagogului. Tonul sau este sigur si egal, autocontrolul si-l face din umbra. De acolo, aduce in lumina experienta satului care a facut din el un Moromete, dar nu unul detasat de lume si contemplativ, ci un lider de opinie care, ca orice actor social, stapineste firesc si rafinat arta disimularii.

Toti cei din generatia mea au fost invatati sa disimuleze

Ati fost in adolescenta impregnat de „atmosfera terifianta a comunismului”. Proveneati dintr-o familie cu origini „nesanatoase” – tatal dumneavoastra era invatator, mama era fiica de chiabur. Pastrati resentimente din acea perioada, frustrari?

Eu provin dintr-o familie de intelectuali rurali, parintii erau invatatori, amindoi. Tata era dintr-o familie saraca si a fost curtat de regimul comunist – de altfel, ar fi fost o foarte buna achizitie pentru adeptii lui – insa tata a rezistat la toate aceste solicitari ale lor, n-a intrat in rindul Partidului Comunist. Mama era in schimb fiica de chiabur si atunci ea a avut de suportat mai multe sicane. Era uneori data afara, apoi reprimita dupa citeva luni. Iar eu, cind eram in clasele mici, aveam o eticheta care se trecea in catalog: „fiu de invatator, mic burghez”.

Nu era placut sa traiesti cu eticheta asta. In familia mea larga erau citiva unchi care au facut inchisoare, care au fost expropriati. Sigur ca aici nu era o atmosfera favorabila, de vizare a regimului, incit parintii si cei din jurul meu ma indemnau tot timpul sa nu discut la scoala ceea ce se discuta in casa. Am invatat de mic sa nu divulg sentimentele adevarate in societate.

Spuneati, mai demult, intr-un interviu acordat lui Septimiu Chelcea, ca perioada comunismului v-a invatat, inca din tinerete, expresia „disimularii sociale”. Cit din aceasta formula mai folositi acum?

Odata ce inveti un stil, odata ce iti formezi un anumit model atitudinal, e greu sa renunti la el. Toti cei din generatia mea au fost invatati sa disimuleze. Trebuia sa aiba un comportament de fatada – cel oferit autoritatilor, scolii – si un comportament de culise. Nu-ti dai seama singur in ce masura acest comportament fracturat ti-a ramas inca in stilul comportamental, dupa atitia ani de la schimbarea regimului.

Vreau sa va raspund si la intrebarea aceea, daca am pastrat resentimente – sigur ca in perioada aceea toata lumea avea resentimente fata de regim – vorbesc de lumea aceasta a noastra, a intelectualilor, a oamenilor care n-au aderat. Resentimentele acestea nu erau impotriva cuiva, ci impotriva unui sistem care te covirsea si care te controla. Daca sistemul a disparut, nu cred ca-i cazul sa pastram aceeasi incrincenare pe care poate am avut-o atunci.

Cum functioneaza astazi, la noi, memoria colectiva (sociala)? Indeplineste ea rolul de recuperator sau abuzeaza de uitare?

Intr-o anumita perioada era o atitudine generala, incurajata de autoritati, de abandonare a oricarei priviri spre trecut. Imi amintesc chiar, atunci, un mare diriguitor al partidului la putere spunea sa ne indreptam spre viitor, trecutul nu ne mai intereseaza, sa abandonam. Ei bine, aceasta atitudine era a cuiva care avea ce ascunde.

Trecutul ne insoteste tot timpul, nu ne putem rupe de trecut. De aceea, poate, ceea ce se intimpla in ultimele luni, dezvaluirile unor oameni care aveau statura de oameni onesti si cinstiti, sigur ca zguduie, sigur ca deruteaza pe multi. Sigur ca dau un sentiment de jena, dar aceasta curatire interioara este necesara, pentru ca numai asa ne putem orienta spre viitor.

Care ar trebui sa fie atitudinea celor care au trait din plin comunismul, in raport cu trecutul? O privire incrincenata in urma sau o nostalgie binevoitoare?

Nici, nici. Eu cred ca cel mai bine ar fi sa avem o atitudine pozitiva, sa evaluam exact ceea ce s-a intimplat cu cei din jur, dar mai ales cu noi insine, sa ne masuram exact achizitiile si in ce masura echipamentul nostru de memorie cognitiva ne ajuta sa ne orientam spre viitor si sa nu incercam sa acoperim – orice este acoperit este o problema nerezolvata. Lucrurile nerezolvate ies la suprafata ca un buboi, atunci cind nici nu te astepti.

Tinerii nu este bine sa ignore trecutul, pentru ca cine ignora, repeta

Cum ar trebui sa se raporteze generatiile nascute dupa ’89 la un trecut care le este accesibil numai din interpretarile altora?

Generatiile de dupa ’89 sint generatii care n-au trait, n-au trebuit sa suporte regimurile acelea, dar au trait in familiile in care s-au pastrat povestiri, relatari, intimplari – toata aceasta zestre sociala a familiei – memoria sociala, memoria culturala a familiei, se transmite celor care n-au trait atunci. Nu-i bine sa ignore, pentru ca cine ignora, repeta. Cine nu tine seama de trecutul acesta, poate sa repete experienta. De aceea, apelul la memoria virstnicilor, a familiei te face sa intelegi mai bine ceea ce se intimpla astazi, altfel nu ai cum sa-ti explici, daca nu stii ce-a fost.

Intrebarea era aceea daca pot ajunge tinerii la adevar, avind acces doar la o perceptie subiectiva, peste care isi suprapun propria perceptie – tot subiectiva.

Sigur ca da, au o perceptie subiectiva si cei care transmit o fac din experienta lor, dar tot subiectiva. Dar, din experientele astea subiective, tinerii, de cele mai multe ori, reconstituie intreaga atmosfera. Deci ei sint mai favorizati, au acces la un adevar mai obiectiv decit cei care au trait. Fara sa fie implicati, au posibilitatea sa confrunte opiniile, sa le sintetizeze, sa le discearna si sa ajunga la un adevar care ar putea fi adevarul lor. Fiecare din tinerii nascuti dupa aceea a trait intr-o anumita atmosfera, intr-un anumit ethos, intr-un anumit sistem de valori de care sint impregnati.

Poate, din aceasta postura, un tinar sa faca afirmatii categorice, sa condamne comunismul?

Nimeni nu poate face afirmatii categorice, nici cei care au trait acolo nu au caderea morala, pentru ca toti am trait intr-un sistem de constringeri, de frica si de urmarire. Unii au fost dispusi sa faca compromisuri, altii au incercat sa-si pastreze rezerva. E foarte greu sa faci diferenta cit timp nu exista gesturi clare – de exemplu delatiuni, lucruri cu totul reprobabile. Atunci, cineva care n-a trait in sistemul acela nu poate sa faca generalizari. Intilnesc multi tineri care proclama, fara nici un fel de jena, „tinerii sint curati, virstnicii sint cu totii patati”. Virstnicii care au facut compromisuri poate au fost patati, dar tinerii care se declara curati ca lacrima n-au fost pusi la incercare – asa ca nu se stie cum ar rezista, citi dintre ei ar sari imediat sa colaboreze, sa intre in sistem pentru ca n-au avut ocazia. Poti sa-i condamni pe cei care au rezistat pina la un punct, dar nu au rezistat pina la capat?

N-am plecat niciodata, ca de cite ori eram chemat, intram in alerta pentru ca nu stiam ce mi se cere in loc

Referitor la compromis, nu este acesta, pina la un punct, si o forma de participare la viata sociala?

Aici este o chestiune foarte delicata. Nu puteai sa ajungi in mediul universitar daca nu erai membru de partid – asta este un compromis. In momentul cind eu am intrat in partid, mama mea a plins: „A murit tata, am suferit atita, si tu sa intri sa colaborezi?”.
Dar eu n-as fi facut cariera altfel, si nimeni din generatia mea. Cind trebuia sa pleci undeva – de exemplu cu o bursa, incepeau presiunile asupra ta, ti se cerea sa semnezi ceva.

N-am plecat niciodata, ca de cite ori eram chemat, intram in alerta pentru ca nu stiam ce mi se cere in loc. Nu puteai sa-ti implinesti vocatia daca nu intrai intr-un mic „dialog” cu autoritatile: sa publici, sa intri intr-o ierarhie, toate erau legate de cedari. Unii au reusit sa-si pastreze demnitatea si stima de sine. Altii au crezut ca, daca fac citeva compromisuri nu-i, mare lucru, ca de-acum lucrurile asa merg.

Comunismul a oferit multe „teme” cu potential de exploatare pe terenul psihosociologiei. Ce aspect va atrage cel mai mult ca domeniu de studiu?

Pe mine ma intereseaza cum s-au format reprezentarile sociale, cum s-a format imaginea despre lume a oamenilor care au trait intr-un sistem opresiv, intr-un sistem de control social. Cind invatamintul era controlat, cind cultura era selectata in functie de atasamentul fata de partid si nu in functie de valoare intrinseca, cind mari personalitati aveau si repetau un discurs dogmatic, cind viata cotidiana era controlata, cind nu se gasea nimic si trebuia sa stai la cozi – toate acestea iti dadeau un anumit mod de a citi ceea ce se intimpla in jurul tau, de a-ti insusi o anumita grila de lectura. Or, cind apartii unui mediu social si o grila de lectura iti este repetata mereu si cind practici mereu un anume tip de comportament, el se interiorizeaza, intra in sistemul tau de valori si in gestualitatea ta cotidiana.

Atunci, asta se impregneaza si ra-mine in asa fel incit uneori nici nu-ti dai seama ca exista. Asta este tema mea principala de cercetare – ce repercursiuni au aceste reprezentari sociale asupra oamenilor care s-au format atunci, si acum nu mai au sistemul de presiuni, de control social, dar pastreaza multe dintre gesturile pe care le-au invatat atunci.

Modalitatea aceasta de a-l ajuta pe individ sa lucreze asupra memoriei lui, sa reconstituie, sa descifreze, sa evalueze trecutul si sa-l puna in context cu tot ce a fost atunci este nu numai o modalitate de cercetare, dar si de interventie asupra individului sau grupului, pentru a-l ajuta sa progreseze si sa se debaraseze de balast.

Anii de dinainte de ’89 au fost cumpliti pentru ca nu puteai sa evoluezi profesional

Afirmati, la un moment dat, legat de activitatea dumneavoatra profesionala, ca pina la 50 de ani ati trait larvar. Ce latura a personalitatii dumneavoastra cultivati cel mai mult in prezent?

Sigur ca, pina in 50 de ani, n-am putut sa fac cercetare. O cercetare pe care am facut-o asupra comitetului oamenilor muncii din fabrici a fost publicata, m-au laudat foarte tare la Europa Libera si rectorul care era atunci m-a chemat si m-a intrebat „De ce ai facut o cercetare si ai ajuns la concluzia ca jumatate dintre oamenii aceia nu stiu care e rolul secretarului de partid?” Ei, de la un moment dat; lucrurile astea nu s-au mai putut face. Si atunci ce sa fac? Ma ocupam de abordarea intr-o cheie psihosociologica a unor personalitati, a unor fapte, fenomene de cultura din trecut. Ma ocupam de fenomenul cooperarii in satul românesc contemporan, am incercat o abordare psihosociologica a perioadei cind Eminescu era inspector scolar – in sfirsit – de astea, pentru care nu se cerea o atitudine.

Imediat dupa ’89 am inceput sa scriu, sa ma ocup numai de realitate, de ceea ce se intimpla atunci si m-am implicat in tot felul de programe de constructie institutionala, adica de intemeiere a unei facultati, a unei catedre, a unui laborator, a unui grup de cercetatori – asa incit, daca ar fi sa fac un bilant, ar fi foarte multe lucruri care s-au adunat si m-au facut asa – mai vizibil, la Iasi.

Daca as fi facut o cercetare, nu as fi putut sa spun ceea ce am descoperit si atunci ar fi trebuit sa falsific. Anii de dinainte de ’89 au fost cumpliti pentru ca stiai ca nu poti sa evoluezi pe plan profesional. Cred ca am acumulat insa in perioada aceea foarte multa energie, dorinta de lucru, incit imediat dupa ’89 am inceput sa scriu, sa ma ocup numai de realitate, de ceea ce se intimpla atunci si m-am implicat in tot felul de programe de constructie institutionala, adica de intemeiere a unei facultati, a unei catedre, a unui laborator, a unui grup de cercetatori – asa incit, daca ar fi sa fac un bilant, ar fi foarte multe lucruri care s-au adunat si m-au facut asa – mai vizibil, la Iasi.

N-am avut curajul sa parasesc Iasul, nu credeam ca sint chemat sa fac parte din lumea bucuresteana

„Eu n-am avut nici un maestru in psihosociologie”, spuneati. Totusi, care au fost oamenii care v-au punctat evolutia profesionala, v-au incurajat pe linia unui destin academic?

Nu, pentru ca la Iasi nu s-a predat psihologie sociala. Doar in ’31-’32 a predat un curs Mihai Ralea, dupa aceea el a plecat in Bucuresti, in ’40. N-a ramas nimic dupa el, am descoperit cursul lui Ralea tirziu de tot. Apoi, profesorul meu, Pavelcu, facea un fel de psihologie sociala clinica – astazi asa as numi-o, atunci nu-mi dadeam seama. Sigur ca profesorul Pavelcu a fost un om care i-a influentat pe multi, si pe mine m-a influentat, dar nu era psihosociolog.

Apoi, cit am fost psiholog de laborator, am invatat tehnica examenului psihologic, am invatat sa diagnostichez, am invatat toate procedurile, dar iarasi nu se facea psihologie sociala. Astfel incit am fost nevoit sa descopar singur domeniul.

Mai tirziu l-am intilnit pe Traian Herseni – era fost colaborator al lui Dimitrie Gusti – intemeietor al scolii sociologice de la Bucuresti si care, dupa ce a stat cinci-sase ani in inchisoare, a lucrat in Institutul de Psihologie al Academiei. El a elaborat o serie de cercetari si a vrut sa ma aduca acolo. Am inca o serie de scrisori de la Herseni, in care ma chema, insa eu n-am avut curajul sa parasesc Iasul, nu credeam ca sint chemat sa fac parte din lumea bucuresteana.

Astia sint oamenii care m-au influentat, pe care i-am cunoscut inainte de ’89. Apoi mi s-a intimplat, cind am iesit prima data, sa-l intilnesc pe unul care este in prezent unul dintre cei mai mari psihosociologi europeni – Serge Moscovici. El m-a acceptat si cu timpul am capatat incredere unul in celalalt. Sistemul, metodele si teoriile lui m-au influentat, el m-a incurajat in analiza fenomenelor de la noi.

Eu veneam cu recomandarea lui Moscovici si asta era o cheie care deschidea multe usi

Serge Moscovici asociaza „revenirea sa in viata României” cu numele si imaginea dumneavoastra. Aceluiasi om, i-ati cistigat increderea in mai putin de jumatate de ora. Intre dumnealui si dumneavoastra este vorba de o comunicare intelectuala empatica?

Cred ca da! La inceput, nu… (ride) Cind am aparut la Moscovici, el era foarte suspicios. Plecat de aici cind a inceput regimul comunist, stia ce se intimpla in tara de la rudele ramase.

Dupa prima discutie mi-a adus un teanc mare de carti si eu nu speram atunci ca voi mai veni, ca ne vom mai intilni, dar lucrurile au evoluat in asa fel, incit de 15 ani ne intilnim mereu. El cel mai mult m-a ajutat sa formez o echipa de tineri – le-a oferit burse, i-a prezentat altora, a stat de vorba cu ei – ceea ce este foarte important.

Un psiholog este oarecum o umbra, nu iese niciodata in fata

Desi din cauza contextului istorico-social ati fost un autodidact, v-ati luptat pentru intemeierea unei scoli de psihosociologie la Iasi. Nu este acest lucru putin contradictoriu?

Nu, pentru ca eu am trait intr-o atmosfera culturala aici, la Iasi. Profesorul Pavelcu era un adevarat sef de scoala prin spiritul lui, prin modul lui de a te influenta indirect, creindu-ti atmosfera si incurajarile. Apoi, veneam dintr-o familie de intelectuali.

Un unchi de-al meu a facut un doctorat, a stat doi ani la Paris, a scris o carte despre Jean Jacques Rousseau si pe urma a creat o Universitate Populara in sat la noi, la Ungureni. Insa, psihologie sociala nu aveam de unde sa invat. Apoi, trimiteam scrisori profesorilor si ei imi recomandau carti. Atunci nu era ca acum, nu erau centre de fotocopiere.

Am gasit insa, printr-o relatie, un sistem de a le multiplica, la niste preturi fabuloase. Imi dadeam mai mult de jumatate din leafa pe o luna, din salariul de asistent, pe patru carti. Asa am reusit sa invat. La rindul meu acum, stiind ce inseamna sa nu ai un context favorabil, am incercat sa-l construiesc: sa avem laborator, sa avem dotari, biblioteci, relatii, sa participe toti tinerii la congrese, scoli de vara, doctorate europene.

Apoi, fiecare isi croieste singur destinul. Oricum, tinerii care vin la facultatea noastra trebuie sa stie ca nu-ti faci o cariera banoasa din acest domeniu si ca satisfactiile sint din cunoasterea aprofundata a unei lumi, din cunoasterea celorlalti. Un psiholog este oarecum o umbra, nu iese niciodata in fata.

Eu imi trag seva din sat

Intr-o descriere „nonconformista” facuta de catre Constantin Cucos, apareti ca un fel de Moromete cu inclinare spre meditatie, dar cu un spirit foarte viu. Sinteti o fire contemplativa, domnule Neculau?

(ride) Eu imi trag seva din sat. Eu am trait copilaria acolo si cit am fost student ma duceam mereu in sat. Lumea satului e o lume foarte realista. Oamenii sint mai vechi si stiu sa evalueze adevarata valoare a lucrurilor. Si aceasta lume care este foarte articulata la natura, la imprejurari, iti trimite o anumita cunoastere.

Oamenii din sat sint mai rafinati decit oamenii culti, de oras. Oamenii de oras au pierdut o parte din potentele lor de cunoastere, s-au artificializat. Eu cred ca traind in sat si analizind pe urma acest domeniu, mi-a oferit un avantaj in plus. M-a invatat sa privesc cu relativitate ceea ce se intimpla in jurul meu, sa nu pun diagnostice foarte transante. Sa nu cred ca oamenii se impart numai in alb si negru, sa apreciez si lumea griurilor.

Mie mi-a placut personajul Moromete, a fost un lider de opinie – cind se ducea in Poiana lui Iocan era inconjurat de toti si stia tot, se pregatea ca un actor – stia rostul cuvintului, al pauzei, al gesticulatiei. Dar pentru mine nu era un personaj exotic, am intilnit multi asemenea lui. Am avut un unchi care a fost un model pentru mine, care a facut trei facultati, dar care nu a parasit satul pentru ca nu a acceptat sa colaboreze cu regimul. Era un intelectual rafinat care scria, citea, picta, dar lucra ca un taran si la un moment dat i-au luat si pamintul.

Recomand tuturor celor care sint nefericiti sa se vada cu ochii celorlalti

Intelegind si interpretind foarte mult, omul se apropie sau se indeparteaza de sinele autentic?

Depinde ce proiect, ce scenariu de viata are. Daca vrei sa te articulezi la context si sa cunosti ce poti scoate din tine, atunci esti un realist si un realist nu-si face proiect dincolo de limitele lui, isi face scenarii in care sa joace intotdeauna rolul principal.

Accepta ca si ceilalti au dreptul de a juca roluri importante. Nefericirea a foarte multi oameni provine din faptul ca nu stiu sa se autoevalueze. Atunci au tot felul de tentative care nu sint validate de cei din jur si de aici o serie de caderi psihice. Recomand tuturor care au astfel de probleme sa se vada cu ochii celorlati.

Parafrazind o veche vorba, cine credeti ca trebuie sa tina paltonul, dumneavoastra tinerilor sau ei dumneavoastra?

Mie nu mi-a tinut nimeni niciodata paltonul si nici eu nu i-am tinut vreodata paltonul cuiva. Adica, n-aveam cui.

***

O carte de vizita din istoria psihosociologiei

Adrian Neculau s-a nascut la 30 august 1938 la Ungureni, judetul Botosani. A terminat Facultatea de Pedagogie a Universitatii „Al. I. Cuza” Iasi (UAIC) in anul 1962, cu lucrarea de licenta „Educatia adultilor in România”. In 1974 a obtinut titlul de doctor in psihologie cu teza „Liderul in grupul de munca”, la academicianul Vasile Pavelcu.

Din 1990, este seful Catedrei de Psihologie a UAIC. Printre functiile ocupate de acesta in mediul academic se afla si cele de prorector cu cercetarea stiintifica si invatamântul postuniversitar (1996-2000), vicepresedinte al Asociatiei Psihologilor din România (1991-2002), vicepresedinte al Comisiei de Stiinte Sociale a Consiliului National de Evaluare si Acreditare Academica (1995-2005), presedinte al Asociatiei Române de Cercetare si Interventie Psiho-Sociala (ARCIPS). Din 2002, este director al Bazei de Cercetare in Psihologia Aplicata – Centru de excelenta al Consiliului National al Cercetarii Stiintifice.

Ca distinctii pentru activitatea sa profesionala, a primit in 1999 Premiul Fondului Literar din România, pentru lucrarea „Memoria pierduta”. In 2003 a fost desemnat Doctor Honoris Causa al Universitatii din Timisoara, iar in 2004 a primit Premiul revistei „Cuvântul”, pentru lucrarea „Viata cotidiana in comunism”. Ministrul Educatiei si Cercetarii i-a oferit in 2007 „Diploma de excelenta”.

Laura PĂULEȚ