Regulile se scriu cu noroi

Copil fiind, n-am mers niciodata in spatele tatei, arborind o figura mindra ca vine sa ma apere in certurile dintre tincii din spatele blocului. Pe tata nu il interesa (sau se straduia sa nu-l intereseze) ca la “Tarile” Csilla tragea linia doua palme mai incoace, intrind pe teritoriul meu, nici ca, in casatoriile de ocazie, cu buchet de papadii si mire din alt cartier, Istvan era popa si nu eu. Ne rafuiam ca intre copii, ne fugaream in jurul garajelor, ne injuram intr-o romana maghiarizata si uneori ne bateam cu noroiul din balti. Cei mai sensibili ajungeau deja in fata balcoanelor si strigau din rarunchi “taticu'” sau “apuci”, in functie de natie.

Tatii romani nu ma certau, pentru ca romanii din oras, o mina de altfel, erau prieteni. Insa, citeodata, mai venea cite un tata tiriindu-si odorul dupa el, tipind la mine in ungureste si gesticulind spre hainele nefericitului. Stiti cum tac toti copiii cind apare un parinte sa dojeneasca un alt copil? Asa se intimpla si atunci. O liniste in care nu mai gaseai sprijin in nimeni, roman sau ungur. Imi trageam minecile si frecam materialul hanoracului intre doua degete. Priveam cu ciuda si roseam pina in virful urechilor pentru ca nu puteam sa-i spun ca am si eu dreptate si daca n-am, ca am si eu tatic si de aceea nu imi e frica.

De plins, n-am plins niciodata. Mi se nazarise mie ca e rusine sa plingi in fata taticilor unguri. In final, ca intre copii, ne impacam. Eu ajungeam sa fiu ajutorul de preot, care tinea jumatatea de flacon cu apa si manunchiul de trifoi, iar la “Tarile” tineam piciorul putin peste linie si imi imaginam ca si bucatica aceea de asfalt e din tara mea.

Cind ajungeam acasa il priveam pe tata inciudata. Ii spuneam din ochi ca unii copii aveau un “apu” care ma cearta ca le-am minjit “szivecskem”-ul (n.r.: “inimioara”). Insa imi inghiteam sughiturile, pentru ca stiam ce mi-ar fi spus tata: “Sa arunci cu noroi numai in cei de care te poti apara”.

Laura BABAN