Ultimii mohicani ai razboiului cu istoria

Mos Ghita si nea’ Iacob sint din satul Craciunesti, judetul Vaslui. Au ramas ultimii veterani din satul lor, dintre cei care au luptat in cel de-al Doilea Razboi Mondial. Chiar daca au luat parte la asalturile din prima linie sau au fost capturati prizonieri de razboi si dusi in lagarele de concentrare din Siberia, vietile lor au ramas o simpla poveste pentru nepoti. Ei au trecut odata cu România de partea nemtilor dupa ce au terminat alianta cu rusii si au fost prinsi intr-un razboi care nu era al lor, ci al marilor puteri dornice de expansiune teritoriala.

A vrut sa fie copil de trupa

La 18 ani a plecat in armata de buna voie, dorea sa devina barbat. A fost numit copil de trupa la Roman, cum se numeau la acea vreme ucenicii in armata. La 22 de ani a fost chemat la razboi.

Dupa 63 de ani de cind a intrat in liniile razboiului, mos Ghita locuieste tot in satul Craciunesti. S-a intors aici dupa ce a stat doi ani in lagarul de concentrare, unde a lucrat la minele de carbune din Siberia.

Cind s-a auzit ca trupele rusesti au spart frontul de la Iasi, nea Ghita a fugit de la Roman acasa sa-si mai vada o data parintii si fratii apoi a plecat la lupta. A fost prins la Buhaiesti de trupele rusesti si adus la Iasi. „Frontul s-a rupt singur la ordinul de la Bucuresti si de la Moscova. Rusii au intrat ca-n brinza”, isi aminteste batrinul. O luna de zile a fost inchis la Manastirea Galata impreuna cu alti prizonieri de razboi, sub supraveghere atenta. „De cite ori mergem la Iasi imi arata locul unde a fost tinut cu piine si apa 30 de zile. Lacrimeaza de fiecare data”, povesteste Ileana, sotia lui mos Ghita. Apoi au mers pe jos pina in Republica Moldova, de unde i-au urcat in trenuri si i-au dus in „mama Rusie”. „Ne minau ca pe vite. Cind sa urcam in tren, trageau in noi. Cine reusea sa urce, urca, cine nu, raminea pe peron plin de singe. Eram mii si ne dadeau de mincare peste sarat. Ca sa ne fie sete. Apa nu ne dadeau. Nu aveai cum sa iesi afara sa-ti faci nevoile, le faceai acolo”. Nea Ghita isi framinta miinile. Tremura. Ochii mari, albastri i se tulbura pentru o secunda. Atunci inca nu stia ce-l asteapta. Le era cald si se dezbracau pina la piele. In vagoane nici nu puteau respira.

Cind au ajuns in Siberia, i-au scos asa afara si i-au bagat in baraci de lemn. Acelea urmau sa le fie casa si, poate, sicriu. „Mie mi-a placut dintotdeauna geografia. Stiam ca trebuia sa trecem de muntii Ural, fluviul Volga si ca vom ajunge acolo. Mi-a fost frica tot timpul”, adauga ridicind din sprincene. Pentru inceput au fost pusi la taiat lemne in paduri. Soldatii ii imbrinceau si-i inghionteau cu virfurile pustilor. Munceau pina cadeau cu toporul in mina, apoi erau batuti. Dupa un timp au fost repartizati la minele de carbune. Acolo au murit cei mai multi.

In pamintul jilav, la zeci de metri sub pamint, se imbolnaveau de plamini si de rinichi. Erau schimbati cu altii mai sanatosi, iar mortii erau ingropati adinc in pamintul bocna, sa nu poata fi dezgropati de ciini. De foame sufereau toti, deoarece ratia de mincare pe o zi nu ajungea nici unui copil, iar munca era istovitoare. „Multi dintre cei care eram acolo s-au apucat sa-si faca fierturi din buruieni, radacini si oase. Au murit mai toti pentru ca nu era o mincare sanatoasa. Au facut dezinterie. Eu am mincat doar ce mi-au dat. Putin, dar am reusit sa vin acasa. Am stat doi ani flamind in Siberia. Multi care au ajuns in tara, dupa ce le-au dat drumul, au mincat pina au crapat”. Cind a ajuns in sat avea 24 de ani, iar peste un an s-a insurat.

Lupta cu turturii de la stresini

Mos Ghita nu are decit un radio vechi la care asculta stirile si muzica de la Radio Iasi. In bucatarie e cald si bine, aici si-a incropit un pat pe care sa doarma, pentru ca nu are lemne sa faca foc in toata casa. Isi gaseste loc linga soba prea mare, iar varul alb, proaspat intins cu bidineaua pe lutul cald imprastie un miros a curat. Puloverul de lina i l-a impletit Ileana anul trecut, iar iarna aceasta vrea sa-i faca  niste perechi de sosete. Laptele da in foc, iar mos Ghita se bucura ca un copil de trasnaia nevestei. Ii place insa mirosul. Are ochii frumosi si blinzi, vorbeste incet si rar, iar tata Ileana se enerveaza adesea pe el.

Are un singur copil, un singur nepot si un singur stranepot. Nu a putut sa mearga la botezul stranepotului, insa a venit acesta la el si i-a plins la ureche. „Chiar si Iasul e prea departe pentru niste oase batrine ca ale mele”, spune mihnit batrinul.

Pe geam se vad atirnind turturii mari de la stresina casei. De Anul Nou, copiii care au venit cu uratul si-au facut sabii din ei, s-au jucat pina li s-au topit in miini. Mai mult de cinci bani copiii nu au primit nici pe toti clopoteii din lume, pentru ca tanti Ileana i-a rasplatit deja cu eugenii de la „Costica SRL”. Au birfit pe acasa ca nenea Ghita e zgircit. A auzit si nenea Ghita si a ris. „Am fost si eu copil, ziceam si eu la fel”.

La transmisiuni impusca doar ofiteri

Nea’ Iacob, consatean cu mos Ghita, a luptat in acelasi razboi, insa nu si pe acelasi front. Singurul loc unde s-au intilnit a fost la infirmerie. Atunci, nea’ Iacob isi cauta subofiterul, care era ranit. Au copilarit impreuna pe toloaca satului si prin girla cu apa tulburata mereu de giste. Iacob, cunoscut in sat dupa porecla „Pitu”, are 90 de ani si a luptat in prima linie a frontului, la Marea Neagra. L-a ferit Dumnezeu de gloante si de boli.

Dupa ce s-a intilnit cu nea’ Ghita, a fost transferat spre sud-estul tarii si nu s-au mai vazut decit dupa multi ani. Nenea Iacob a lucrat la transmisiuni si a impuscat numai ofiteri. Asa se lauda. Isi aminteste cum, intr-un sat de pe malul marii, soldatii au taiat intr-o noapte vitelul unor batrini. „A doua zi, mosneagul s-a plins subofiterului batalionului ca cineva i-a taiat buhaiul in gradina si i-a lasat numai pielea. Atita aveau si ei pe linga casa”. Ca sa nu se afle, l-au taiat si l-au pus in niste butoiase, au presarat sare peste carne si au ingropat butoaiele in nisip. Deasupra au pus o lada. Subofiterul lor a venit sa le povesteasca necazul batrinilor, asezindu-se exact pe lada cu pricina. Inainte ca plutonul sa fie repartizat pe malul Dunarii, lui nea’ Iacob i s-a dat ordin sa faca din strugurii unei vii cite o sticla de rachiu pentru fiecare. „Am strins la teasc pina a iesit sticla si omul. Apoi m-a pus sa fac un fel de marmelada, ca ma pricepeam si le-am dat la fiecare in traista. Li s-a spus sa nu se atinga de ele pina nu ajung la destinatie, insa setea si foamea le-au dat ghes. S-au imbatat multi”.

Vara, pe linga Dunare erau multi tintari. Pentru ca ii piscau de miini si de fata, nemtii le-au dat niste masti si manusi. „Era si un pluton de nemti, nu ne intelegeam, dar vorbeam prin semne”. Era trimis sa pindeasca inamicul de prin poduri de case, copaci si santuri, sa-i anunte cind sa se pregateasca de atac. Avea aparatul de transmisie mereu la el si dadea informatiile cele mai pretioase. Odata, intr-o iarna s-a tirit pina la tabara inamica, la cazemata si a cautat firul de telefon. L-a taiat, iar rusii au fost luati prizonieri. „Dupa ce l-au fugarit pe rege si a venit Antonescu la putere cu nemtii, normal ca ne-am dat de partea lor. Am fost o tara saraca si necajita tare. Ne-am dus unde a fost nevoie si am luptat. Am fost nimerit de citeva ori, nu stiu, ca nu mai tin minte, dar am scapat”.

Ii place sa-si aminteasca numai lucruri hazlii, ride de unul singur, se bate cu miinile pe picior si regreta dupa tigara din care tragea jumatate din batalion. E fericit ca urmle razboiului s-au sters destul de repede.

Povestea unui ceas nemtesc

Ochelarii cu dioptriile nefiresc de mari ii scot in evidenta niste ochi negri, rotunzi, cu gene marunte. Nea’ Iacob era proaspat insurat cind a plecat in razboi si a lasat-o pe Ecaterina acasa, cu un copil in fasa. S-a intors si a mai facut sase. Povesteste alert, cu sufletul la gura, dind din miini, privind jucaus in toate partile. Miinile ii sint mici, galbene si pline de bataturi, fata proaspat rasa scoate la iveala riduri adinci, iar sprincenele stufoase impreunate la mijloc se ridica sacadat. Ochelarii si i-a prins cu o ata albastra de balot pe dupa git, sa nu-i cada. In picioare are opinci vechi, cusute de el pe cind era mai tinar. Da cu mina prin parul carunt de vreo cinci ori la rind, dar tot ii ramin citeva suvite ridicate in virful capului. De la caciula. Ii place sa asculte muzica populara la radio, deoarece televizorul e in camera de curat si nu-l aduce in bucatarie, sa nu se strice.

Priveste la ceasul de la mina, suflecindu-se usor. Cureaua de piele s-a ros, iar cadranul mare de sticla este foarte zgiriat. E ceasul care l-a insotit o viata. Il are din razboi, de la un neamt. I l-a dat ca sa se poata orienta si sa poata nota in raport orele in care au fost prinsi inamicii si ora de asalt. Il intoarce in fiecare dimineata si nu i s-a stricat niciodata. Marfa buna. Insa, daca ar fi privit mai cu atentie, ar fi observat ca ceasul il duce inapoi, printre camarazii lui nebarbieriti, ascunsi prin transee.

Paula SCINTEIANU

Pomelnicul de acasa

Nenea Leonte a locuit in satul vecin, in Glodeni, si a stat sapte ani in lagarul din Siberia. Tata Aurica l-a asteptat si nu a vrut sa creada ca e mort. Numai ea stie cite pomelnice a dat la preotul din sat si cit s-a chinuit cu cinci copii. La un an dupa ce s-a intors, nenea Leonte a murit pe patul in care alti doi copii i s-au stins pe timpul foametei. A murit cu certificatele lor de nastere in miini si i-a spus nevestei sa nu se teama, ca au venit doi ingeri sa-l ia la cer.

Ramasa singura, nu a avut cum sa munceasca si nici unde. Cind mergea la cei mai instariti din sat dupa o sita de faina de porumb, o alungau de la poarta. Ba mai aruncau si cu ce apucau dupa ea.

„S-au facut toti niste ciini atunci la razboi. Mincam terci de tarite si fasole. Ne umflam in burta. Copiii imi plingeau in casa si aveam o fata in fasa, de citeva luni, pe care o chema Ana, care mi-a murit intr-o noapte. A plins pina s-a oprit de tot.”

Mai cinta si acum tata Aurica despre razboi si bombe si-l jeleste pe omul ei: „Bradulet, coboara-ti crengile-n jos, sa ma urc in virful tau, sa ma uit in satul meu”.

Printre alte frinturi de doine, Aurica priveste cum, pe poarta, ii intra stranepotul ei, care are zece ani. Alexandru sare cu viteza direct in caruciorul, in care batrina cara saci la moara. „Hai, mamaie! Azi esti iar calut!”