Povestea fara clopotei

Mie Mosul nu mi-a adus nimic niciodata. Nici macar o bomboana de ris. Il asteptam cu friguri in inima, il pindeam pe la geam si ciuleam urechile sa vad daca nu cumva se aud clopoteii. Degeaba. Eu am fost cea mai obraznica fetita din lume si de aia Mosului i se strica sania cind sau i se imbolnaveau renii cind ajungea aproape de hornul meu. Stau si ma gindesc ca poate era hornul prea strimt si nu incapea sau Tarzanel, catelul meu, il speria de fiecare data.

N-am reusit sa aflu pentru ca nu am ajuns inca la Polul Nord. Dar am de gins sa ajung. I-am scris intr-un an si l-am facut cu ou si cu otet. L-am certat pentru ca in ultimul timp se facuse cam lenes, auzisem de la alti copii ca nici la ei n-a fost. Probabil atunci s-a suparat si mai tare pe mine. Nici nu mi-a raspuns. De atunci nu i-am mai scris. Ma revolta prefacatoria mamei care, in complicitate cu tata, imi ascundea sub perna portocale, bomboane fondate si uneori cite o papusa cumparata de la oras. Dimineata nici nu ma tragea sufletul sa ma uit, stiam. Rascoleam cu o zi inainte prin sifonier pina gaseam cadoul si ma resemnam. Imi ziceam: “Iar nu vine Mosu, iar imi pune tata dulciuri de la chiosc”. Si ma cuprindea ciuda pe Mosu asta care aducea daruri la toti copiii si numai mie nu, iar parintii ca sa nu fiu dezamagita, imi puneau ei. Asta pina cind tata si-a pus barba de vata si fesul ala rosu pe care il punea pe cap  noaptea. I-am smuls barba si am aruncat-o in foc. De ciuda. Cum sa indrazneasca el sa joace rolul Mosului? Mosu meu Craciun nu era decit o conventie cu parintii, un complot in care eu nu puteam sa cred. Avea el ceva personal cu mine.

Si acum il astept, pe el, cel adevarat, care nu apare la televizor, care nu imparte cadouri la serbari scolare si care nu umbla pe strada in vazul tuturor. Il astept pentru ca, chiar daca nu sint cuminte, am crezut intotdeauna ca exista. Iar cind o sa vina intr-un final, o sa-l intimpin cu bulgari de zapada. Pedeapsa.

Paula SCINTEIANU