Ti amo, Safta!

Pardon, Mitule! Liniste, ca incepe comedia! Caragiale s-a asezat in ultimul rind, zimbind cu pipa sub mustata. “Se mai joaca si acum? Mai sa fie!”. Nu-l vede nimeni.

Travestirea

Peruca rosie ca focul ii cade pe ochi. Femeia lui Leonida din piesa “Conu’ Leonida fata cu reactiunea” e de fapt un barbat. Cu par pe picioare si baloane in loc de sini. Insa o julitura mai veche de la genunchiul drept ii scade din farmecele feminine. Totul incepe cu trezirea personajelor lui Caragiale dintr-o stare de adormire. Din papusi de lemn, minuite de un fir ascuns, personajele prind viata ca sa mai repete acea frintura de existenta, poate pentru a mia oara, fara ca ei s-o stie. Doar Safta, femeia de serviciu si politistul de post se arunca in jocul mladiu al dragostei. Un erotism vioi, copilaresc, tradat prin sunete zglobii si piscaturi insetate.

Adaptarea jocului scenic dupa piesa bine cunoscuta, intr-o maniera neconventionala da bine la public. Stirneste hazard, manipuleaza estetic omul, dindu-i  o poveste inramata intr-o alta, insa cu diferente de natura contextuala. Pe ici pe colo sint lipite scene noi. Pentru o secunda, Mita se lipseste de peruca, se transforma in barbat si incepe sa-l seduca pe Leonida in asternut. Camasile lungi de noapte, cu motive populare dau o aura de poveste mioritica, insa machiajul strident de pe fetele lor demasca ceva din trivialul unei piese adaptate la fictiune.

Revolutia vs. Ciuleandra

“Cit a tinut Revolutia?”. “Pina seara tirziu”. Leonida ride si-si saruta sotia care se crede desteapta, pe obraz. “Doua saptamini”, vine raspunsul, in timp ce “femeia” ii impleteste de zor o flanea. Revolutia nu mai exisa, ea este doar in sufletele speriate ale oamenilor mediocri. Lasata Secului arata tocmai acest lucru, iar personajele stiu sa simta teama intr-o maniera tragica.

In sala, tineretul cu gura pina la urechi a uitat de bunele maniere. S-a dat dezlegare la ris, mai cu hohote, mai cu sughituri, fiecare dupa cum a putut. Decorul imbicsit cu ziare gratuite este ferfenitit in pasii de dans ai Saftei si ai politistului, dezbracat pina la jumatate, cu pantalonii in vine si o sticla de tarie la gura. La bustul gol, intr-o inimioara desenata cu markerul pe spate, el marturiseste: “Ti amo, Safta”. Un final frate cu Ciuleandra, in care se dezmorteste literatura. Dansul aproape tribal, este introdus in lumea lui Caragiale pe usa din dos, insa pentru ca actorii sint artisti, au fost iertati. Pentru reclama ascunsa pe care ati  incercat sa ne-o faceti ziarului ce a indeplinit rolul de decor  noi va multumim, chiar daca cele 50 de exemplare “Opinia Veche” aveau alta destinatie

Paula SCINTEIANU