Birkenau, sau cum sa parcurgi Purgatoriul

145 de hectare care odata se impreunau intr-o pajiste cuminte. Iti si imaginezi sute de animale in calmul lor incomensurabil rumegind linistite, cautind printre firele verzi acel smoc de iarba. Si un altul, apoi un altul. Poate la un moment dat ai putut zari si o forma de om printre petele albe, maro si negre, invirtind un ciomag deasupra coarnelor tocite. Clinchet de talanga.

145 de hectare de pasune cu pilcuri de copaci ce-si scuturau frunzele in lumina orbitoare a soarelui si ascundeau grupuri tinere de ciute ce-si pocneau incheieturile moi la primul zgomot. In jur case, gradini, iarba taiata scurt. Oameni amestecati. Copii. Batrini. Femei. Toti laolalta. Acelasi aer. Soare. Vise. Totul aproape la fel pentru toti.

Imagineaza-ti 145 de hectare pline de viata si joaca de copii transformate in citiva ani intr-o fabrica. Nu produce nimic, doar consuma vieti. Un om. Un singur om care intinde mina spre stinga sau spre dreapta. Singura scapare ar fi un moment de neatentie poate. O ezitare. Mengele. Ingerul mortii.

Oameni care asteapta. Vieti care-si trec prin fata ultimele clipe. Copii amestecati printre alte mame. Mame care iubesc copiii altor mame. Batrini fara toiag. Toti ingenunchiati. Tunsi, rasi in cap si goliti de creier si viata. Ingramaditi in sutele de hangare din lemn. Lungi precum grajdurile de animale. Oameni transformati in animale. Sute de paturi. Mii de picioare schilodite. Sute de mii de ochi goi. Ucisi. Iadul e o gluma pe linga toate astea.

Mostenirea lui Mengele

Sute de cosuri fumeginde. Cenusa compacta care acopera pamintul la ore fixe. Ziua si noaptea. Oameni care maninca iarba. In genunchi. Papuci din lemn tiriiti prin aluatul pamintului. Balti. Oameni care mor. Oameni care nu mai vor sa traiasca. Oameni care pur si simplu trec mai departe. Cuiburi de mitraliere si sute de degete atingind tragaciul.

145 de hectare de pasune si pilcuri de paduri transformate intr-o ferma a mortii. Milioane de oameni ucisi.

E cumplit sa-ti imaginezi ca vei muri fericit si sa nu reusesti asta. Dupa ce ai crezut ca-ti vei iubi femeia. Iti vei alinta copiii si poate te vei juca in cirliontii galbeni ai fetei. Iti vei vedea apoi copiii crescind si in cele din urma, ultima bucurie: jocul nepotilor pe genunchi. Si din cind in cind sa-ti auzi incheieturile pocnind moale la fiecare miscare a pruncului pe genunchi. E cumplit sa nu se fi intimplat aceste lucuri pina sa-ti fi vazut in fata nodul de la firul vietii. Dar si mai cumplit este sa mori fara sa fi constientizat ca traiesti. Acest loc este Birkenau. Birkenau Auschwitz. Locul unde oamenii au omorit oameni. Unde oamenii au coborit atit de mult scara evolutiei incit uciderea unei ciute de catre un leu pare a fi nu doar o necesitate pentru supravietuire, dar chiar o joaca.

Lagarul de exterminare de la Auschwitz, sau ce a mai ramas din el, trebuie privit nu doar ca o lectie de istorie, ci ca o teama ca mentalul uman poate comite astfel de barbarii.

E un loc unde oamenii trebuie sa constientizeze valoarea propriei vieti. E locul in care mi-am regasit fragilitatea si unde am invatat sa-i iubesc mai mult pe cei din jur. Fiecare dintre cei care apuca sa traiasca ar trebui sa viziteze acest loc. E o obligatie.

Locul unde milioane de oameni au fost ucisi trebuie vizitat nu din ratiuni de penitenta, ci din ratiuni de constientizare a propriei existente. Dupa ce ai calcat acel pamint ajungi sa-ti iubesti mai mult diminetile si sa accepti cu inima deschisa sfirsitul.

Andrei CIURCANU