De ce se sting luminile la sat?

Loganul alb minca multi kilometri de sosea, fugind parca de intuneric. Cind din fata nu se apropiau farurile altor vecini de strada, ca niste stele perechi care se tin de mina, linistea acoperea si glasul radioului. Pe o parte si pe alta, parca rezemate in garduri, treceau ca stilpii din goana trenului, case. Case mici, din chirpici, lasate de umezeala intr-o rina, case mai mari, mindre de stresinile lor argintii din tabla si caciulile din tigla. Toate se faceau mici in intunericul gros, ca o perdea de pisla neagra. Intunericul ala de pacura mi-a amintit de cind n-am mai vazut eu o noapte adevarata.

Cu toate ca era trecut bine de ora la care gainile isi termina de mincat grauntele si se string laolalta ca intr-un ciorchine de pene, multe dintre casele astea erau inghitite de noapte. Nici o lumina nu razbatea ferestruicile portionate de vreascuri asezate in cruce. Nici macar pilpiirea, in vreo odaie departata, a vreunui televizor care aduce vesti de la oras. Casele acelea nu mai spuneau nici o poveste. Vremurile le-au furat menirea pentru care s-au inaltat de la pamint – sa adaposteasca oameni, suflete cu ginduri de marire. Atit de multe case frumoase, nelocuite.

Nu poate fi decit fuga la oras de vina, in cutiile supraetajate, in orasul unde vaca sta in magaziile supermarketurilor, ca laptele sa fie proaspat si porcul se sacrifica doar in mina macelarului. Hora satului s-a mutat de mult in cluburile intunecate, iar sinceritatea are ca etalon ochii inlacrimati ai Magdei Ciumac.

Daca n-as simti ca inca mai vreau bani si casa si masina, m-as intoarce la tara, sa muncesc pamintul si sa-mi spun pasurile unui ciine credincios. Le-as lasa pe toate in urma daca nu m-ar mai macina gindul reducerilor la mall si iluzia ca o mostenire ma va face posesoare de apartament in Dorobanti. Nici nu m-as uita in urma doar daca m-ar lovi deodata intelepciunea de a nu-mi dori mai mult decit am.

Andreea ARCHIP este redactor la cotidianul "Evenimentul zilei"