Bibanule, ai nota 4, treci înapoi în apă!

În 50 de ani, prin ochii de pes­car ai domnului Constantin au trecut amintiri cît pentru do­uă vieți de om. Însă îi vin și se șterg din minte repede, pentru că „e greu atunci cînd ai 70 de ani”, unde mai pui că sînt po­vești care nu se spun. Astăzi a fost sîmbătă, zi în care de obicei domnul Constantin își lua bi­ci­cleta și uneltele de pescuit și se muta pe malul iazului pînă duminica seara. Acum însă, este trecut absent în catalogul său de învățător pe care l-a dus la braț aproape jumătate de veac, pe dea­lurile Brăeștiului, din apro­pie­rea Dorohoiului. „Obișnuiam să ne strîngem mai mulți de la școală și să mergem la Iazu Mare, vreo 50 de hectare de apă, întinse pe cinci kilometri”, ex­pli­că domnul Constantin făcînd ochii verzi mari și convingători.

Ar merge și acum, însă spu­ne mîhnit că nu mai este pește și toți prietenii s-au pierdut sau au murit. Își a­min­tește că au fost momente în care a pescuit și în locuri interzise, însă erau tineri și nu o vedeau decît ca pe o aven­tură. „Într-o noapte, ne-am trezit și fără hai­ne, le furase paz­nicul care ne auzise scăldîndu-ne. Fiind bă­gați în apă pînă la jumătate ne-am ascuns țigările sub șapca celui mai înalt, să nu cumva să le ude”, își amintește rîzînd zgo­mo­tos. Însă ca orice ti­neri fără ex­periență, aveau noroc de un conducător de grup, mai în vîrstă, de la care au învățat că pescuitul nu se face furînd. „El ne mai strunea din nebuniile pe care le aveam noi în cap. Stătea de pază toată noaptea, avea grijă de undițe și, de cele mai multe ori, ne căra și ceea ce prindeam”, explică desenînd în aer forma unui pește mare, de 15 kilograme.

Axa nord-sud a lunii trece tocmai prin centru

„Îți dai seama că e o plăcere cînd din ceea ce prinzi împarți tot la prieteni sau rude și tu rămîi doar cu cît să îți prinzi pofta.”

Nu a început decît ca o do­rință de relaxare sau de evadare, transformată într-o pasiune, din care nu ajungi să te hrănești. „Îți dai seama că e o plăcere cînd din ceea ce prinzi împarți tot la prieteni sau rude și tu rămîi doar cu cît să îți prinzi pofta”, explică domnul Constantin ducînd un deget noduros la gură, în semn de aducere aminte. „Nici nu mai știu de cînd nu mai fost pe baltă, nu mai e vreme bună de pes­cu­it”, adaugă acesta trist. A învățat multe despre pescuit și de la fratele său, însă nu a mers cu el aproape niciodată. „El spunea că cel mai bine se prinde peștele cînd luna e pe axa nord-sud, adică atunci cînd este situată pe centru. Dar cu el nu mergeam la pescuit, era așa, mai singuratic. Iar ca pescar trebuie să știi să fii și vesel, și glumeț și vorbăreț, pentru că e o activitate mai mare, de grup”.

Domnul Constantin a uitat cînd a mers ultima dată la doctor.

Fiind obișnuit cu mersul la pas, încă din vremurile în care era tînăr și făcea naveta zeci de kilometri ca să poată ajunge în fața copiilor la școală, domnul Constantin se muta de pe balta Iazului Mare în păduri, cu arma de vînătoare în spinare. „Știam să mînuiesc încă din armată diferite arme, așa că după ce un prieten de-al meu și-a cumpărat, am încercat și eu. Îmi cum­pă­ra­sem o armă rusească, erau vre­muri bune, în care nu doar că puteai vîna, ci ți se și dădea aca­să vînatul”, își amintește în­de­sînd șapca pe cap. Și astfel, pe ploaie sau pe vînt, în zile cu ger sau fără soare, domnul Cons­tantin și-a descoperit o a doua pasiune, pe care o alterna cu pri­ma. „În una din dăți am îm­puș­cat o rață pe gheață și cînd m-am dus după ea, gheața s-a rupt sub picioarele mele. Am ajuns acasă cu hainele pînă la jumătate boc­nă pe mine”, adaugă punînd un lemn pe foc și cutremurîndu-se de frig. Domnul Constantin a uitat cînd a mers ultima dată la doctor. Este mîndru și spune că s-a menținut sănătos pentru că a ținut la pasiunile sale, pescuitul și vînătoarea, chiar dacă acum bicicleta și scaunul de pescuit stau acum sprijinite la intrarea în casă.