Dan Lungu: Astăzi dacă publici un roman, un bestseller în 10.000 de exemplare, îți poți cumpăra cel mult o bicicletă

Dan Lungu s-a zbătut să aducă la Iași toată bucătăria unei cărți. A strîns în același loc editorii, traducătorii, scriitorii, criticii literari, jurnaliștii culturali și publicul. Pe acesta din urmă e dispus chiar să-l transporte cu autocarele din toate orașele Moldovei, doar să le poată împlini tuturor un vis: să-i pună față în față cu autorii pe care aceștia îi iubesc, dar pe care n-au avut ocazia niciodată să-i vadă. Și la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere, FILIT, îi aduce pe toți la Iași. Din Estul pînă în Vestul Europei. De la autori de bestsellere pînă la scriitori anonimi, dar dornici de afirmare. Ar fi venit și laureata premiului Nobel, Herta Müller, dacă o operație de urgență nu ar fi țintuit-o la pat. Își aduce aminte că așa a fost și el odată: prins în lumea personajelor sale, trăia cot la cot cu ele, iar cînd se refugia într-o carte se ferea de oameni fiindcă devenea antipatic. De aceea preferă să scrie singur. „Cred că e mai bine pentru toată lumea.”

Se poate sta lîngă dumneavoastră cînd scrieți?

Eu în general cînd scriu sînt un tip foarte antipatic. Așa mi se pare și normal să se întîmple. În primul rînd pentru că am nevoie de liniște să mă pot concentra. Apoi mă feresc de oa­meni pentru că, fiind antipatic, sînt momentele în care sînt irascibil și pot jigni ușor pe cel de-alături. Am o sta­re de febrilitate irascibilă, uneori plă­cută, alteori neplăcută, pentru că, de fapt, cînd scrii trăiești în două lumi. Deci, dacă nu sînt irascibil, sînt ab­sent. Și e foarte complicat să ges­tio­nezi relațiile cu cei din jur: spre exem­plu stai la masă cu familia, cineva spune ceva și tu te gîndești la per­so­najele tale. Ești un personaj amfibie, trăiești jumătate în carte și jumătate în realitate. E foarte neplăcut, chiar dacă nu ești agresiv sau irascibil în mod evident, ești absent și atunci relațiile cu cei din jur au de suferit. De aceea, atunci cînd scriu, prefer să stau singur, cred că e mai bine pentru toată lumea.

Trăiți în lumea personajelor, sînteți un narator omniscient sau vă detașați complet de lumea pe care o creați?

Nu, intri într-o altă lume… ca să fo­losesc un cuvînt greu, care nu e foarte potrivit, dar oferă percepția po­trivită: intri ca într-o transă. Dar nu trebuie înțeleasă ca una mistică, e una de concentrare, psihologic vor­bind. Intri într-o transă, într-o lume specială. Și atunci trăiești alături de personaje, iar ele sînt o combinație între elementele reale și plăsmuirea autorului, și care, evident, se me­ta­mor­fozează în timp. Practic te muți cumva într-o lume ficțională, diferită de cea reală, pe care o construiești și o schimbi pe măsură ce o dezvolți. Ești alături de personajele tale măcar pe jumătate dacă nu chiar pe trei sferturi.

Există autori care sînt acuzați că au cedat unei tentații de a scrie comercial. Dumnevoastră ați simțit vreodată această tentație?

Aceasta este o problemă pe care și-o pun doar cei care n-au scris ni­ciodată. Este o problemă falsă. Una care există pentru scriitor atunci cînd lucrează. Pentru că nu îți pui astfel de probleme. E ca și cum te-ai întreba, atunci cînd ești la biserică și te rogi, cum vezi tu chestiunea vacanței de vară? Nu face parte din același uni­vers. E o întrebare pe care unii și-o pun mai pregnant sau mai puțin preg­nant după ce e gata cartea. Atunci da, te gîndești la public, la promovare, la tot, dar doar după ce ai scris-o. În momentul în care o gîn­dești, legăturile tale cu lumea sînt tă­ia­te într-un fel sau altul. Numai ci­ne­va care nu a scris poate să-și pună întrebarea asta.

Mi se pare că e mult mai grav într-o discuție la un salon să spui că nu ai citit Eminescu decît că nu ai ascultat Beethoven

Ținînd cont de faptul că teatrul, opera și filmul românesc au ieșit, după ’89, primele în Europa, putem vorbi de literatură, făcînd o analogie, ca fiind un Prîslea al lumii culturale. Putem spune că s-a întîmplat acest lucru fiindcă, înainte de ’89, ea a fost mai înrădăcinată în cultura românească?

Aici sînt cel puțin două pro­ble­me. Prima este aceea că literatura ne­cesită traducere. Și necesită o tra­du­cere bună. Una e să traduci prost un film, că mai vezi imaginile și su­pli­nesc într-o anumită măsură, și alta e să traduci prost o poezie. Nu mai în­țelegi nimic din ea sau, și mai rău, înțelegi cu totul altceva. Cînd nu se înțelege nimic e ok, pentru că spui că este o traducere proastă și nu te inte­re­sează. Cînd se înțelege cu totul alt­ceva e periculos pentru că se poate spu­ne că acela e autorul. Tocmai aces­t fapt, necesitatea traducerii spre de­osebire de teatru, de artele vizuale, de film, îi îngreunează mult accesul în afară. Pentru că dincolo de tra­du­ce­re mai necesită traducători. Și nu e același lucru. La rîndul lor, ei trebuie formați, specializați, trebuie să cu­noas­că foarte bine limba și meseria și să facă traducerea foarte bine. Aceș­tia nu au existat sau au fost puțini, iar de aceea trecerea în afară s-a făcut greu. Aceasta e prima rădăcină a explicației.

Apoi, putem observa faptul că avem o cultură literaturocentrică. Sînt multiple explicațiile pentru care literatura a fost în centrul culturii, fie fiindcă a fost folosită cu scopuri de identitate națională, fie că a fost folosită în scopuri propagandistice, în perioada comunistă, sau pentru cul­tul personalității în perioada lui Ceaușescu. Însă dincolo de aceste ex­plicații, avem o cultură litera­tu­ro­cen­tri­că în sensul că aceasta avea un avantaj în raport cu celelalte arte și o relație privilegiată cu puterea poli­ti­că și cu puterea în general. Cu pu­te­rea simbolică în societate. Mi se pare că e mult mai grav într-o discuție la un salon sau o întîlnire să spui că nu ai citit Eminescu decît că nu ai as­cul­tat Beethoven. Dacă nu ai citit Emi­nes­cu e foarte grav, dacă nu ai ascultat Beethoven nu e foarte grav. Avînd o astfel de cultură, criticii literari au fost foarte puternici în cîmpul literar și și-au creat niște canoane foarte bi­ne solidificate, tari, care au fost foarte greu de schimbat după ’90. De exemplu, criticii de film erau mult mai pu­țin influenți decît cei literari în anii ’90. Și atunci, în relația spațiu cul­tu­ral român – spațiu cultural european a contat mult mai mult artistul însuși, în cazul filmului, decît scriitorul în­suși la literatură, scriitor care era mediat de o critică literară foarte puternică. A fost și de ajutor dar a fost și un filtru puternic de promo­va­re. De aceea promovarea literaturii a fost întîrziată față de celelalte arte.

Însă acum a început să se remarce.

Da, literatura a ajuns unul dintre vectorii importanți pentru că și filmul a tras-o înainte. În momentul în care noul film a făcut valuri toți s-au gîndit „domnule, dar ce se întîmplă și cu noua literatură?“ Atunci au fost avantajați de film. Pe de altă parte, scriitorii au fost foarte bine puși în valoare de sistemul promovare introdus de Institutul Cultural Român sub Patapievici, pentru că a gîndit niște programe de susținere a traducerii, de promovare, de deplasare în stră­i­nă­tate la lecturi, la festivaluri in­ter­na­ționale sau la tîrguri de carte ale au­torilor. Toate acestea, în șapte sau opt ani, au dat niște roade formidabile.

Scriitorul e depășit lejer acum, ca simbolism, de vedetele de televiziune.

Scriitorul nu mai are aceeași putere simbolică pe care o avea înainte

Înainte de ’89, ați declarat într-un interviu că „literatura era cunoscută ca fiind primadona vieții culturale“. Dacă atunci scriitorii erau în atenția tuturor, care mai este astăzi rolul autorului în societate? Se mai raportează lumea la el?

Ca trendsetter în spațiul public, e evident că scriitorul nu mai are ace­eași putere simbolică pe care o avea înainte. Acum e depășit lejer de ve­de­te­le de televiziune și de mulți cîn­tă­reți de muzică. Dar eu cred că asta e bine într-un fel pentru că îi întoarce pe aceștia la rolul lor fundamental, acela de a face cărți, de a scrie, și cred că ceea ce se întîmplă acuma pentru marii scritori este o mare bătălie pe care trebuie să o gestioneze. Rene­go­cie­rea relației cu publicul. În pe­ri­oa­da comunistă, relația cu publicul era aproape absentă. Cele trei relații im­por­tante pe care le avea scriitorul erau cu puterea politică, inclusiv cenzura, pentru că o carte nu putea să apară pînă nu trecea de cenzură, cenzorul fiind practic primul cititor. Apoi era critica literară, care era foarte pu­ter­nică și care putea să te înalțe sau să te coboare foarte mult. Și a treia era cu grupul de egali, cu ceilalți scriitori, ca­re aveau și un rol foarte mare în promovare, dar mai era și com­po­nen­ta de socializare literară. Public nu exista fiindcă tirajele nu depindeau de cerințele acestuia. Putea să fie o carte foarte cerută, dar dacă cenzura spunea că aceasta nu mai apare ea dispărea de pe piață. Dacă critica literară era ostilă, redactorii de carte nu suplimentau tirajele. Influența pu­blicului era minimă. Acum, în condițiile în care toate editurile s-au privatizat, e clar că se pune problema profitului și cea a vînzării. Inevitabil, și relația scriitorului cu publicul se renegociază. E cu totul alta. Ponderea publicului în stabilirea tirajului e mult mai mare acuma, infinit mai mare decît era în perioada comu­nis­tă. Influența scriitorului în societate nu mai este mediată de relația lui cu puterea politică sau de cea cu critica literară, ci de felul în care este receptat de public.

Practic s-a capitalizat și literatura.

Da, putem spune și așa. Deci acum scriitorul trebuie să își reconstruiască relația cu publicul pe care înainte nu o avea, acesta era absent. Dacă scriai o carte care era pe gustul puterii pu­tea să aibă două-trei sute de mii de exemplare fără probleme, chiar dacă nu se vindeau nici cinci. Le cum­pă­rau bibliotecile, se băgau la pachet, cartea dispărea pînă la urmă, autorul era plătit după tirajul tipărit, nu du­pă cel vîndut. Se cîștiga enorm, să ne înțelegem. Un roman publicat în peste 100.000 de exemplare însemna un apartament sau o casă. Acum, da­că publici un roman, un bestseller care înseamnă 10.000 de exemplare, îți cumperi o bicicletă, să fim serioși.

O lectură în piața publică nu o să îți aducă niciodată același număr de vizitatori ca Fanfara de la Chietrișu

Există o reticență din partea administrațiilor locale și naționale în a investi în literatură ca fiind un fenomen care promovează societatea românească. Este vorba de teamă sau de neîncredere?

Strict pragmatic vorbind, autori­tă­țile locale sînt dependente, într-un fel, atunci cînd alocă fondurile, de efec­tele în comunitate. Contează vi­zi­bilitatea pe care poate să o aducă un proiect. Or, dacă bagi bani într-o lec­tură publică, în piața centrală, nu o să îți aducă niciodată aceleași efecte și același număr de vizitatori ca fanfara de la Chietrișu. Niciodată o lectură pu­blică în piață nu îți aduce cît un con­cert de muzică. Și atunci, dată fiind vizibilitatea și ecourile pe care le stîrnesc alte tipuri de arte, autoritățile sînt mai puțin tentate să bage bani în literatură. Aici ne întoarcem și la acel handicap pe care îl are literatura așa cum e definită înainte de ’89 și la re­la­ția scriitorului cu publicul. Nea­vînd una propriu-zisă, neavînd un efect în rîndul publicului, vizibil și măsu­ra­bil, atunci autoritățile publice sînt mai reticente în a băga bani.

Ai plătit pentru un autor foarte mare, ai avut 20 de oameni în public fiindcă nu există nici o tradiție.

Și la noi nu există înregimentată nici cultura aceasta a lecturii publice.

Exact, și în lipsa ei, efectele sînt minore iar autoritățile pot să con­si­de­re că sînt bani irosiți. Ai plătit pentru un autor foarte mare, ai avut 20 de oameni în public fiindcă nu există o tradiție, nu există un interes, nu există un tip de relație între scriitor și cititor, și atunci ei se gîndesc că sînt bani irosiți, că puteau să facă ceva mai bun cu ei.

Dacă nu era provocarea cu capitala culturală, probabil că nu ar fi ajuns atîția bani în cultură.

Însă în ultimul an, în Iași, în această goană după titlul de capitală culturală, s-a investit. Am avut un Fes­tival Internațional al Educației, o Gală la Operă, una la Teatru, și acum un Festival Internațional de Literatură și Traducere. Credeți că investiția acesta este activitate sustenabilă de-a lungul anilor, sau e doar o efervescență a momentului în încercarea de a atinge acest obiectiv?

Aici este vorba de priorități. Banii tot timpul sînt cam aceeași. Ce a existat anul acesta, a existat cu siguranță și anul trecut. Dacă s-a putut face acum s-ar fi putut face și anul trecut, cu condiția ca prioritățile să fi fost aceleași. Acum, aveți dreptate. Dacă nu era provocarea cu capitală cul­tu­ra­lă europeană probabil că nu ar fi ajuns atîția bani în cultură în Iași. As­ta arată că, de fapt, interesul este pen­tru acest titlu, dar cred că între timp autoritățile locale s-au lămurit că există o zonă a publicului care efectiv e interesată de cultură ce nu poate fi neglijată la nesfîrșit. Cel puțin pentru festivalul de literatură eu îmi dau seama că potențialul este enorm. Din statisticile pe care le-am avut la în­de­mî­nă există un număr foarte mare de cititori în Iași, un număr ceva mai mic de cumpărători – ceea ce este normal dată fiind criza – dar e mult peste media națională. E adevărat, cititorii cultivă în general această dimensiune a omului cu cartea și nu a omului cu autorul. Omul cu au­to­rul înseamnă lectură publică, omul cu cartea înseamnă lectură privată. Să transformi o relație privată într-una public, mă refer la cititor-lite­ra­tură, nu e foarte ușor. Nu e foarte ușor, dar nu e imposibil. Prin acest festival pe care îl facem încercăm să transformăm această relație a cititorului cu cartea în cititorul cu au­to­rul într-un spațiu public. Și cred că poți să-i aduci acești cititori, care sînt obișnuiți să stea comozi la ei în fo­toliu și să citească, într-o sală de spec­tacol. Poți face asta dacă aduci autori care să îi smulgă din casă și dacă promovezi foarte bine acest lu­cru.

De aceea, la FILIT, noi avem două sau trei axe importante: să aducem nume de primă importanță din lite­ra­tura națională și din cea inter­na­țio­nală, să promovăm foarte bine eve­ni­men­tul și online și în mass media și outdoor, intrînd efectiv într-o so­cie­ta­te de piață și considerînd bunurile simbolice ca pe niște bunuri care trebuie promovate ca oricare alte tipuri de bunuri: cu mesh-uri, cu bannere sau cu autocolante pe tramvaie. Pen­tru că trăim într-o societate în care este o concurență foarte mare și noi trebuie să tratăm din punct de vedere al marketingului aceste bunuri sim­bolice. Noi putem să aducem scriitori minunați, dar dacă lumea nu a auzit de ei nu o să vină. Pentru că, multă vreme, lumea culturală românească, în anii ’90 în special, s-a ferit de promovare. Era o mentalitate: „Noi adu­cem scriitori, cine are de auzit aude, cine are de venit vine, e un mare scri­itor, trei dacă sîntem în sală im­por­tant e că îl iubim.” Nu. Eu cred că e foarte important să ajungă la cît mai mult public și e foarte important pen­tru literatură și pentru statutul scri­i­to­rului să avem săli pline. De la 300 pînă la 700 de locuri, să vină lumea la literatură ca la spectacol. Și atunci trebuie promovare. Mai mult, trebuie stabilită o relație diferențiată și pri­vi­legiată cu publicul. De aceea ducem scriitorii la public, îi ducem în școli, în licee, în universități. Am pus trans­port gratuit pentru orașele din Mol­do­va, Botoșani, Suceava, Neamț, Ba­cău, Vaslui, dar și către București și Chișinău, tot în ideea de a stabili o relație cu publicul. Cred că, dată fiind investiția în marii scritori, e păcat să-i privezi pe niște tineri sau adulți iu­bi­tori de literatură de ei doar pentru simplul faptul că nu își permit un bilet de autobuz. Poate li se pare scump și pentru unii chiar este. Atun­ci dacă vrei să vii, dacă ești iu­bitor de literatură, îți pun un autobuz la dis­po­ziție, îți asigur intrare gratuită, nu­mai ca să vezi marii autori pe care poate-i iubești și a doua oară în viață n-ai să mai ai ocazia să îi vezi. Am ținut la toate acestea pentru că eu însumi știu ce înseamnă să fii iubitor de literatură și să n-ai bani să-ți cum­peri o carte sau să nu ai bani să ajungi la un spectacol de literatură pe ca­re dorești să-l vezi.

ADN-ul literaturii s-a format la Iași

Credeți că această competiție dintre Primărie și Consiliu Județean în finanțarea proiectelor culturale va aduce beneficii pe o perioadă îndelungată? Sau e doar un subiect cu priză anul acesta.

Eu cred că această competiție e foarte bine venită. Dar pe termen lung, în privința FILIT-ului, eu tind spre echilibrarea bugetului: cît vine dinspre autoritățile publice să vină și din mediul privat, dacă nu cumva mai mult din mediul privat. Dacă noi demonstrăm că un eveniment literar poate fi un eveniment amplu cultural și social, atunci cu siguranță și spon­sorii din zona privată vor fi in­te­re­sați. Dar pentru acest impuls inițial și pentru această demonstrație inițială e nevoie de bani publici. Pe viitor însă, văd ca ponderea în bugetul festiva­lu­lui să scadă. Pentru că numai așa se poate face ceva pe termen lung.

În momentul în care spui Iași spui Junimea, adică inventarea spiritului critic. Nu putem înțelege literatura și contemporană fără acest spirit critic. Și acesta s-a născut la Iași. E esențial, e codul genetic al literaturii contemporane.

Și credeți că literatura poate să devină un brand la Iașului?

Cred că deja este, trebuie doar lus­truit și adus la zi. În momentul în care spui Iași spui Junimea, adică in­ventarea literaturii moderne în Ro­mâ­nia, a spiritului critic. Nu putem înțelege literatura modernă și con­tem­porană fără acest spirit critic. Și acesta s-a născut la Iași. E esențial, e codul genetic al literaturii contem­po­rane, și acest ADN al literaturii s-a format la Iași. E un brand substanțial al Iașului. Dar, din păcate, pînă la ora actuală nu am reușit să ne ridicăm pînă la nivelul propriului nostru tre­cut, literar vorbind. Iașul după Juni­mea a fost în cădere liberă, cu cîteva reveniri, dar niciodată nu a mai atins culmea de vizibilitate și putere sim­bo­lică pe care a avut-o pe timpul Junimii. Încă am rămas datori înain­ta­șilor, încă sîntem debitori, mai avem de muncit pînă să ajungem la nivelul Junimii.

Putem spera că va exista la un moment dat un spațiu Schengen al literaturii, în care autorii români să nu mai aibă de trecut nici o vamă în ceea ce privește promovarea?

Aș vrea să vă spun că ecourile despre festival sînt absolut fantastice. Mult peste așteptările mele. Atît cele interne cît și cele internaționale, dar mai ales acestea din urmă sînt fa­bu­loase. Sînt mulți scriitori, care n-au fost invitați oficial, fiind o limitare și din partea noastră, dar care vin pe banii lor ca să cunoască jurnaliști stră­ini, critici literari, traducători din română într-o limbă străină. Unde te mai duci să găsești 15 traducători în diferite limbi la care tu, ca autor, n-ai acces? E moment extraordinar să vii să le dai la fiecare cîte o carte în speranța că o să îi placă acea carte și o să te traducă. Sînt oameni care vin pe banii lor tocmai fiindcă e o bună ocazie de socializare profesională. De aceea insist mult pe zona profe­sio­na­lă de traducere pentru că e un pol de atracție pentru toată lumea literară românească. E foarte important pen­tru autorii români să fie cunoscuți de traducători și e foarte important de traducători să fie sprijiniți în de­mer­sul lor. Să vadă că ceea ce fac ei e im­portant pentru România. Și cînd aceș­tia au auzit că există în România un festival internațional al literaturii care se adresează și traducerii au zis: „wow, ce fain, în sfîrșit sîntem băgați în seamă și noi”.

Acesta să fie secretarul unui festival de literatură de succes, să treacă prin toată bucătăria cărții?

Da, ai aici scriitorul, traducătorul, editorul, criticul literar, jurnaliști culturali și public. Totul laolaltă. Efectiv e o lume literară redusă la scară și adusă aici. Mi se pare fantastic și de aceea toți vor să vină chiar dacă vin pe cheltuiala lor. Pentru că intră într-o lume care e și foarte selectă, vin oameni de foarte bună calitate din toate domeniile.