Un concert în ying-yang

Ultimul album al celor de la Bring Me The Horizon, „Sempiternal” (n.r.: „Etern”) este genul de compilație pe care fie o iubești, fie o urăști. Și deși formația s-a îndepărtat de sti­lul cu care a început, agresivitatea ca­rac­te­ristică metalcore-ului a rămas, adău­gîn­du-i-se în plus niște arii proaspete și eli­mi­nînd din vocal strigătele specifice genului death metal. Melodiile nu sînt simpliste și nici nu seamănă între ele, cîntece ca „Anti-Vist” lovind ascultătorii cu riff-uri monstruoase de chitară încă din primele secunde. La polul opus avem „And the snakes start to sing”, ce menține o notă sinistră, care-ți intră subtil și nemilos sub piele. Acestea, împreună cu res­tul compilației, demonstrează că trupa a muncit din greu să evite ideea că toate melodiile rock trebuie să înceapă exploziv. În schimb, fiecare piesă se simte unică în felul ei, fie că într-un fundal îndepărtat apar notele unui pian, ori un discurs de tip manifest.

Albumul nu sună rău, însă tinde în anu­mi­te momente să devină cam melodramatic, cu versuri clișeistice despre întoarcerea aca­să, inimi pierdute, înscrisuri pe pereți, sau dru­mul pînă la marginea lumii, fiind astfel greu de luat în serios. Și dacă băieții s-au străduit să schimbe modul în care încep piesele, aceștia nu și-au mai bătut capul cu instrumentalul din interiorul acestoa, căzînd în pă­ca­tul multor trupe. Aici mă refer la riff-urile și solourile specifice metalcore-ului, care sînt în unele cazuri foarte repetitive și lipsite de inspirație, devenind la fel de previzibile pre­cum o manea despre iubire.

 Trupa a muncit din greu să evite ideea că toate melodiile rock trebuie să înceapă exploziv.

De exemplu, melodia din deschidere, „Can You Feel My Heart” vine cu niște su­ne­­te aproape revoluționare, provocînd în min­te imaginea unui arcaș care dă drumul unei săgeți și parcă anunță că urmează ceva măreț și important. Versurile nu sînt prea patetice, formînd un fel de efect ying-yang „Can you hear the silence?/ Can you see the dark? / Can you fix the broken?” (n.red.: Poți să auzi liniștea?/ Poți să vezi întunericul? / Poți să repari ce e stricat?). Însă imediat ur­mea­ză „The House of Wol­ves”, care pe lîngă versurile vagi și confuze vine cu niște acor­duri ce pur și simplu nu par să se potrivească. Una dintre cele mai bune me­lodii ale albumului este „Go to Hell for Hea­ven’s Sake”, în care linia melodică ex­plo­dează într-o a­gre­sivitate aproape sălbatică, punîndu-te în ro­lul unui lup gata să înșface o oiță ne­a­ju­torată.

Trăgînd linie, „Sempiternal” este albu­mul acela care te amăgește cu melodii foarte bu­ne, însă ca într-un zig-zag, pe cît de „epice” sînt jumătate dintre cîntece, pe atît de naive și plictisitoare sînt celelalte.