Legendele în care ne scăldăm

N-are Norvegia superstiții în­de­ajuns de multe și de bune încît să le întreacă pe cele ce umblă pe Co­poul autohton. Sau mai bine zis, nu-s pe aici cupole și case bîntuite de fantomele torturate prin piv­nițele comuniste. Nu-s sesiuni stresante, care să te facă să ți-o ia mintea razna și să recurgi la orice gest, doar-doar te-o nimeri no­ro­cul fix înainte de examen. Nu a­jungi să te gîndești că dacă mă­nînci cu cartea deschisă îți mă­nînci singur mințile. Sau că la FEEA pici anul doar dacă dintr-o întîmplare nefericită te calcă tram­va­iul. Și nu găsești nici Bahluiul, pe partea căruia să mergi în locul tro­tuarului cu facultățile de la U­ni­versitatea Tehnică.

Ce găsești în schimb, dacă te a­ven­turezi printre cele trei cam­pu­suri ale micuțului orășel Volda, e o teamă inexplicabilă ce planează a­su­pra studenților norvegieni. Li se zburlește pielea pe ei cînd aud de „Doamna cu bicicleta”. Au „bo­te­zat-o” așa pentru că nu a văzut-o ni­meni vreodată prin oraș fără bi­ci­cleta ei. Lor nu li se ascut sim­țurile dacă le trece o pisică neagră prin fața ochilor, însă aparent un om normal care are în dotare o bi­cicletă tot timpul le dă fiori pe șira spinării.

Asta, sau poate au nevoie de o legendă încropită pentru a mai condimenta puțin lucrurile și întîmplările într-o comunitate atît de restrînsă precum Volda.

Ce e sfînt pentru ei, ca un fel de regulă nescrisă de la care nu se abat, este să își înece mințile bine în alcool la fiecare petrecere. Doar așa ajung să se exteriorizeze. Au nevoie de multă băutură pentru a ține sus steagul pe care stă scris cum că ei ar fi campionii Europei la aventurile de-o noapte.

Acum, nu știu dacă și asta o fi o legendă sau nu, dar eu una aș ține cu dinții de ea. Gîdilă mai bi­ne orgoliul na­țio­nal decît să umble vorba că te temi de o simplă bă­trî­nică și al său accesoriu nelipsit, o bia­tă bicicletă.