Ursul care și-a cîntat psalmii în arena de lupte

Dănuț a trecut de la arte marțiale la conferințe despre iubire.

„Cînd eram mic îmi plăcea la nebunie să bat toaca”, își amintește rîzînd Dănuț. Vocea lui baritonală pare să se izbească de pereții ca­me­rei asemenea unui tunet, însă privirea mijită ca unui copil te face să nu tresari. De la sunetul cadențat al lem­nului în care bătea cu ciocănelele a trecut însă mai apoi la slujba în­mor­mîntării. „O învățasem pe de rost și îmi placea ca, după ce ur­mă­ream de sus din clopotniță cum se apropie convoiul, să cobor în bi­se­ri­că și să cînt.” Privea asta ca pe un mod de a-și pe­tre­ce timpul, iar în minte încă nu-i încolțise ideea că va putea îmbrăca vreodată haina pre­o­țească.

În clasa a VIII-a, pasiunea pen­tru Biserică i s-a mai domolit. A des­co­pe­rit luptele greco-romane, iar timpul pe care îl petrecea în turnul bise­ricii din sat a devenit mai scurt. „Ve­ni­se într-un sat vecin un profesor din Alexandria, iar dirigintele a ales cîți­va băieți din clasă și ne-a dus să ne vadă profesorul” , povestește calm, aproape fără vreo expresie, Dănuț.

Chipul i se luminează însă brusc. Își amintește că avea peste 90 de ki­lo­grame deși abia dacă trecea de un metru și șaizeci de centimetri în înăl­țime. „Îmi plăceau filmele cu Daniel san, cu karate, iar un coleg de clasă mi-a spus că pe antrenor îl cheamă Miyagi. Mă și vedeam îmbrăcat în haine albe și cu centură.” De cum l-a văzut, profesorul i-a spus lui Dănuț că va face luptător din el, dar bă­ia­tul nu l-a crezut. Constituția firavă a antrenorului și mirosul de alcool din respirația lui nu-l lăsau însă să se încreadă în vorbele acestuia. „M-a pus să mă așez pe saltea cu fața în jos, și la cum arătam atunci și din ca­uza burții mă balansam ca un leagăn.”

Din luna octombrie și pînă în mar­tie a fost gata pentru o com­pe­ti­ție națională, deși s-a antrenat doar cu un manechin. În sală nu avea pe nimeni la categoria sa, dar cu toate astea a obținut locul al tre­i­lea pe țară. „Eram flexibil și agil, iar de la 95 de kilograme ajun­se­sem la mai puțin de 85”, îmi povestește simplu Dănuț, parcă încercînd să-și scuze reușita.

Calea pavată cu vise

După concurs a început să se apropie din nou de Biserică și, dacă înainte nu plănuise să urmeze seminarul, acum ideea îi era tot mai vie în minte, iar inima îi pulsa tot mai mult în ritmurile de toacă învă­ța­te de el în clopotnița din satul na­tal. Cu toate acestea, părinții nu-l ve­deau în haine preoțești. Mama sa dorea ca el să urmeze un liceu cu pro­gram sportiv, iar tatăl său academia mi­li­tară. „Cînd am văzut că nu vrea nici unul să fac cum îmi doresc eu, am zis că singura soluție este să fug de acasă. Mi-am făcut bagajul, dar cînd să ies pe poartă m-am întîlnit cu tata, care se întorcea de la ser­vi­ciu.” Atunci au înțeles că Dănuț își alesese deja calea și că nu era chip să-i schimbe opțiunea.

La înscriere tot ce au făcut a fost să-l aducă în Botoșani, să-i arate un­de este spitalul și l-au lăsat să se descurce singur. „M-am descurcat însă pînă la urmă. La spital între­bam la fiecare ușă ce mai trebuie să fac pentru fișa medicală, iar liceul l-am găsit tot întrebînd”. În glas nu i se ci­tește nici urmă de reproș. Deși atunci nu a ascultat sfatul părinților și a plecat urechea spre chemarea din inima sa, Dănuț nu face nimic fără ca mama sa să știe. „Dacă nu-i zic ce vreau să fac parcă nimic nu mer­ge bine”, spune cu convingere acesta.

Un cîntăreț pe salteaua de lupte

În seminar a descoperit că îi place muzica, iar părintele Zăicea­nu i-a insuflat dragostea pentru fol­clor. A făcut parte din corurile școlii și a participat la diferite concursuri și concerte, iar mai apoi a făcut par­te din ansamblul Casei de cultură din Botoșani. „Îmi plăcea să fiu pe sce­nă, îmbrăcat în costum național și îmi plăcea să cînt.” Cînd vorbește de acea perioadă ochii îi strălucesc viu, în față parcă vede aievea publicul, iar în urechi parcă aude zumzetul unei săli de spectacol.

Alterna orele de la liceu cu re­pe­tițiile la corurile școlii, la an­sam­blul Casei de Cultură din Botoșani și antrenamentele de la lupte, iar timpul nu era niciodată îndeajuns pentru cîte ar fi vrut să facă. De aceea era și singurul din seminar care avea bilet de voie permanent de ieșire în oraș.

Obținea premii la toate concursurile la care participa, iar orice își punea în minte realiza cu ușurință. În 2008 a reușit să-l învingă într-o competiție pe vice campionul euro­pean la lupte din acel an. „Știam că este foarte bun, că se antrenase în Germania și era și mult mai solid decît mine, de aceea înainte să urc pe saltea i-am cerut antrenorului să-mi dea două palme ca să mă ener­vez”, îmi povestește rîzînd băiatul înalt și solid cît un uriaș. Colegii au început și ei să bată în podea și să-i strige numele, iar valul de adre­na­li­nă l-a făcut să-și întreacă limitele. Me­ciul a durat doar 28 de secunde, timp în care Dănuț a reușit să-l pună pe vice campionul european cu ambii umeri pe podea.

„A început să plîngă cît era el de mare. Nu se aștepta să reușesc să-l înving.” În ochi i se citește însă mila pentru adversarul său, iar pri­vi­rea pare că i se umezește. Alungă însă rapid amintirea cu o scu­tu­ră­tu­ră de mînă și caută din nou firul poveștii sale. În acel an a fost pre­miat de Liceu Sportiv din Botoșani cu o bursă și o diplomă de exce­len­ță, deși era elev al Seminarului Teolo­gic. „Atunci au primit bani doar ze­ce sportivi din mai bine de cinci sute cîți erau înscriși. Tot în 2008 am primit două diplome de ex­ce­len­ță din partea Seminarului pen­tru rezultatele sportive și cele obținute la concursurile de muzică”, îmi spu­ne încurcat tînărul.

În 2010 și-a rupt piciorul. Nu la o competiție de lupte sau la antrenamente, ci la un meci de fotbal în curtea școlii. „Trebuia să merg la o competiție în Serbia, era nevoie de mine, dar nu a fost să fie. În nici un concurs nu am ieșit pe locul I și nici nu am ieșit din țară.”

Lupta de pe saltea și din suflet

Baloo s-a apucat înapoi de sport în timpul facultății. Nu a vrut să continue cu luptele ci s-a apucat de MMA (Arte Marțiale Mixte). „La început am fost la antrenamente doar o lună. Veneau tot felul de băiețași care voiau să învețe să dea cu pum­nul, iar apoi să meargă în cluburi și să scoată dinți. Ăsta nu era sport”, spu­ne cu dezgust Dănuț. Cuvintele par­că îi șuieră printre dinți, iar privirea pînă atunci blîndă i se întunecă brusc. A încetat să mai meargă la sală cîteva săptămîni, dar apoi l-au sunat colegii să-i spună că și-au deschis ei una alături de antrenor.

Dănuț, zis „Baloo”, s-a reapucat de sport în timpul facultății

De la MMA la Sambo Combata, un sport bazat pe forțarea și rupe­rea încheieturilor, a fost doar un pas, iar Baloo a început să se an­tre­ne­ze pentru o competiție la Bu­cu­rești. A ajuns în capitală, însă cu o zi înainte, la antrenamente, și-a fi­su­rat tibia. „Nu-i spusesem mamei că o să particip la competiție și de asta nu a ieșit ce mi-am propus”, își explică tînărul accidentarea.

Ne mai putîndu-se antrena a în­ce­put să susțină diferite conferințe despre iubire și despre cum ar tre­bui să fie relațiile într-o familie creș­­tină. Îmi explică cum că „dragostea adevărată este atunci cînd ești răs­tig­nit pe Cruce, persoana iubită ba­te cuiele, dar tu nu încetezi să ții la ea.” Gesticulează larg, vorbește calm și cald, ca un preot la predica de duminică.

Pe lîngă conferințe și discuții cu studenții, dragostea pentru muzică l-a determinat să-i învețe pe de­ți­nu­ții de la penitenciarul din Iași cîn­tări bisericești, iar orele se transformă de multe ori în discuții despre Bi­se­ri­că și valori creștine. Anul trecut a co­lindat cu opt dintre aceștia Spi­ta­lul de la Socola, și-mi povestește amu­zat cum jurnaliștii care au scris despre demers l-au luat drept de­ți­nut. „Au scris că zece pușcăriași au cîntat colinde la Socola, însă doi dintre ei eram eu și un prieten care a venit să cînte împreună cu noi. Nu ne-am supărat, că nu aveam de ce, doar că au rîs prietenii de mine o perioadă.”

***

De cîteva luni Dănuț a re­des­co­pe­rit sportul. Acum face Jujitsu Bra­zilian și își dorește centura al­bas­tră ca să poată preda, la rîndul său. A renunțat la drumurile la pe­ni­tenciar și nici conferințe despre iu­bire nu mai ține. Vrea însă să se reapuce de muzică și să cînte în An­sam­blul „Teodor Burada”, cîntă de­ja în corul Bizantion de la Facultatea de Teologie Ortodoxă și visează să termine conservatorul la Atena. Între timp lucrează ca ospătar și dascăl. Nu foarte mult, cît să cîș­ti­ge bani să-și plătească abo­na­men­tul la sală.