Mama boșilor e mereu gravidă

Un vechi proverb asiatic spu­nea că o navă nu poate avea mai mulți căpitani. Din păcate, la cî­te­va mii de kilometri depărtare ni­mă­nui nu-i prea pare să-i pese de ce cred aceștia. De mici creștem cu mentalitatea că trebuie să ajungem foarte sus, în cel mai scurt timp po­sibil. Ne îmbarcăm într-o ra­che­tă pe care scrie „șef”, aruncăm pa­ra­șutele afară pentru un plus de avînt și sîntem mai unidirecționali decît un glonț de argint.

Pe drum scoatem cuțitele și to­poarele afară și ne războim să o luăm înaintea celorlalți lăsînd fair-play-ul în seama sportului. Ce con­tează cîteva vînătăi și zgî­rie­turi atunci cînd reușești să ajungi la „căldurică”, pe scaunul di­rec­to­ru­lui, așa cum mama ne punea i­ma­ginar încă din fașă. Trist e că la noi, deseori atunci cînd o astfel de persoană ajunge în cele din urmă la conducere, uită faptul că că­pi­ta­nul este ultimul ce trebuie să pă­ră­sească vasul și nu să-l vîndă pi­ra­ților pentru o valiză plină cu bani.

Asta probabil pentru că de mul­­te ori, din exterior imaginea este una deformată. Ce trebuie șe­ful să facă e să țipe de colo-colo, să semneze niște hîrțoage, să iasă la un pahar cu partenerii de afaceri și gata, are cardul plin cu bani. Sau mai e cealălalt clișeu, că în preajma unei probleme mai dificile, li­de­rul trebuie să-și echipeze ar­mu­ra aurie și să rezolve totul cu o simplă bătaie din palme. Ah, iar dacă salariul meu scade, e din ca­uză că directorul are nevoie de niș­te bani în plus să-și cumpere un Ferrari, și nu din cauza producției. Totuși, adevărat tragic este atunci cînd ultima afirmație nu mai e chiar o glumă.

Eu încă aștept ziua în care vom lăsa imaginea de ansamblu de­o­par­te și vom realiza că fiecare bu­cățică din puzzle e importantă, a­se­meni unei vene din corpul u­man. Desigur, e normal și să îți do­rești să ajungi undeva și să-ți placă ce faci, nu să dai la mătură toată via­ța și să fii mulțumit. Dar totuși, un regat cu mai mulți regi se des­tra­mă singur, din interior.