DocEst, o călătorie în sadicul lumii de astăzi

Săptămîna trecută, ieșenii au putut urmări pe parcursul a cinci zile aproape 20 de filme documentare, în cadrul celei de-a șaptea ediții ale DocEst. Nu au fost doar producții cinematografice, în pauze am stat de vorbă cu regizori, producători, scenariști și editori, pentru ca mai apoi să încheiem seara cu un concert. Astfel, în penultima zi, „The Brad Pits” ne-au adus mai multe furnicături la picioare cu ritmurile de rock alternativ, pentru ca la final, Maria Răducanu împreună cu cea mai bună prietenă a ei – chitara, să ne mîngîie urechile cu niște jazz.

Intrarea la filme a fost gratis. Iar prin gratis a se înțelege o doză de suc sau măcar o bere cum­pă­rată de la barul ArtHouse, de lîngă cinema-ul cu același nume. Chiar și așa, Institutul Francez împre­u­nă cu Ambasada Franței și Cen­trul Cul­tural German ne-au de­mons­trat că se pricep la filme, selectînd nu­me­roase producții care ne-au plim­bat ca un carusel scăpat de sub con­trol prin tot felul de emoții, ma­jo­ritatea producțiilor fiind de ori­gi­ne fran­ceză, germană și română.

Iadul pușcăriei

Filmul francez a fost palpitant și revelator. Aflăm din „Noii cîini de pază” că deși industria media­ti­că se consideră a fi împotriva pu­te­rii, to­tuși majoritatea ziarelor, radiou­ri­lor și televiziunilor sînt legate din punct de vedere financiar de tot fe­lul de partide. Este o poveste des­pre minciună, știri trunchiate, re­pu­tație și compromisuri, ideea ple­cînd după cum ni s-a spus încă de la început, de la cartea lui Paul Nizan din 1932, „Les Chiens de garde” (n.r.: Cîinii de pază). Acesta scria că sub pretextul neutralității intelectuale, scriitorii și filosofii vre­mii erau ca niște paznici ai po­li­ti­cienilor și ai deciziilor acestora. În prezent, filmul ne-a prezentat că ro­lul respectiv a rămas, însă a fost preluat de către jurnaliști.
Filmul german a fost o aven­tu­ră și o călătorie în necunoscut. După ce bunica regizorului Arnon Gold­fin­ger moare, lăsîndu-l cu misiunea de a elibera apartamentul din Tel Aviv, bărbatul își ia camera de fil­mat și pornește într-o vînătoare de comori. Aici, pe lîngă rădăcinile ger­manice, de care nu i s-a povestit ni­ciodată, descoperă că familia sa a avut un trecut misterios, strîns le­gat de nazism, evrei și cel De-al Doi­lea Război Mondial. Apoi, a unit totul cap la cap și a ieșit „Apar­ta­men­tul”.

Filmul francez a fost palpitant și revelator, cel german fost o aventură și o călătorie în necunsc, iar filmul românesc a fost șocant, amuzant și sadic în același timp.

Filmul românesc a fost șocant, amuzant și sadic în același timp. În „Turn off the lights” am urmărit cum s-au reintegrat trei pușcăriași proveniți cu toții din comunități și grupuri cu probleme. Dacă „Versa­ce” a fost așteptat de către aproape toată șatra tigăneacă la ieșire, cel mai mult fiindu-i dor de „ochilarii muzicali” și „combinațiile” sale, Andrei pare o persoană distrusă. Abia dacă realizează că a ieșit din închisoare, iar cînd dă ochii cu fiica sa de vreo trei ani care nu-l re­cu­noaște, pare total pierdut într-un iad interior. Tot într-un iad pare să trăiască și Alex, însă el spune că nu există nimic pe lumea aceasta care să-l întristeze. Nici măcar cri­ma pe care a săvîrșit-o la 14 ani, cînd decis să o „sperie” pe prietena lui și învățat „că-i greșit să dai într-o femeie”, o apucă de gît pînă-și dă ultima suflare.

A șaptea ediție a DocEst a fost cu siguranță mai mult decît o ieșire la popcorn, răsfățîndu-ne cu niște producții ce ne-au provocat multe gînduri și stări. Și chiar dacă în total numărul participanților a fost doar cît să umple sala cinema­to­gra­fului, am redescoperit că esența do­cumentarelor stă în poveștile și în oamenii pe care-i întîlnim zi de zi.

Iulian BÎRZOI