“Storcator de lacrimi sau tocator de drame”

Fenomenul nu e nou si nu da semne de fisurare. Felul cum a fost prelucrata moartea lui Marian Cozma de mulgatorii catodici e doar un efect pe care nu-l putem inlatura fiindca n-am avut timp sa umblam la cauza. Pentru mine, momentul de edificare a fost accidentul aviatic de la Balotesti, din 1995. Atunci un reporter insotit de cameraman a navalit peste sotia unuia dintre piloti ca s-o anunte in direct ca tocmai ramasese vaduva. Am stiut in clipa acea ca televiziunea se va transforma si la noi in storcator de lacrimi sau tocator de drame.

Posturile TV nu fac decat sa fructifice, in cheia minimei rezistente care in Romania tine loc de initiativa, minte si idei, cateva neplaceri generalizate: faptul ca oamenii confunda televizorul cu gaura cheii, usurinta cu care populatia poate fi dresata sa prizeze lucrurile macabre sau desucheate, capacitatea multora de-a juisa la nenorocirile vecinului, eventual cu o bere si-o punga de seminte in fata. (Nu spunea Montaigne ca “fericirea e suma nenorocirilor de care n-am avut parte”?) Daca adaug postulatul principal din manualul teleastului diletant (binele se vinde rau, raul se vinde bine) si teorema canin-bovina a ratingului (un caine care musca un om nu e o stire, un om care musca un caine, da), se cheama ca am conturat mai bine ceea ce se intampla la posturile noastre TV. Giovanni Sartori vorbea, in “Homo videns”, de imbecilizarea prin televiziune. E un adevar, dar pentru constatarea lui a fost nevoie mai intai de participarea noastra. Cu simturile atitate, cu judecata in stare de suspendare si cu o dara de saliva prelinsa la coltul gurii. Deontologie? Cod etic? Mai degraba lipsa de criterii, ratacire pe campia facilului si inapetenta pentru micile rosturi formatoare pe care, daca stii sa le cauti, le gasesti chiar si in divertisment.

Radu PARASCHIVESCU