Patru tăieturi în carne vie
Pastila de după 2 decembrie 2013 Niciun comentariu la Patru tăieturi în carne vie 23Mi-am iubit țara cinci luni. Din octombrie 2009, pînă în februarie 2010. Mi-am iubit-o cu un dor care sficuiește ca o mie de bice. Mi-am iubit-o din neputință. Mi-am iubit-o din lipsă de identificare. Mi-am iubit-o cu dor. Mi-am iubit-o cu ură. Cu ură pentru că gîndul meu nu prinde carne și consistență decît în limba ei. Cu dor de acele lucruri detestabile de care am vrut să fug și să nu le mai iubesc. După aceea nu am mai iubit-o.
///
Am plecat în Spania, la Universitat de Lleida, cu o mobilitate Erasmus, în ajunul anului al treilea de facultate. Nu era nicicum prima dată cînd ieșeam din țară și nu plecam cu entuziasm, ci din obligația de-a face ceva constructiv și „adevărat” cu viața mea. Fiindcă auzisem că au unul dintre cele mai serioase programe de studiu dintre cele de pe lista de opțiuni. Mă duceam să învăț mai mult și mai bine ca aici. Mă duceam să scap de niște contexte profesionale bolnăvicioase, de niște oameni sufocanți și abuzivi. Aveam să mă eliberez, să devin.
///
„Așa boită” cu dungi negre la ochi și dichisită, puteam lejer să trec drept vreo arăboaică sau vreo damă de companie, după cum mi s-a sugerat. La facultate, mi-ar fi fost la degetul mic să „mă scot” cu ceea ce știam din țară. De altfel nu pricepeam de ce toți se miră de unde cunosc anumite chestiuni elementare și de bun simț. Puteam să trec prin experiență cu bucurie, dezmăț și socializare. Să mă predau gestului social al sărutului pe obraz, siestei de trei ore, relaxării de-a fi. Să savurez jocul limbilor. Nimeni nu a priceput de ce nu am vrut să fac asta.
///
Îi auzeai în supermarket-uri cum urlau unii la alții, dintr-un capăt în celălalt. Vorba le era stîlcită, anapoda, îmbîcsită de invective. Îi vedeai îmbulzindu-se în sezonul de reduceri, călcîndu-se în picioare pentru o boarfă ieftină de la Zara. Pe ele le vedeai cu părul roșcat decolorat, murdar, neîngrijit. Pe ei, cu malete albe, mulate. Eu nu, nu eram ca ei. Eu venisem la studii aici, nu la muncă. Eu eram un intelecual rafinat în devenire. Pe mine nu mă recunoștea nimeni a fi româncă. Doar privirea noastră era aceeași. Privirea aceea încrîncenată provenea din ceva mai adînc decît noi înșine.
Laura PĂULEȚ
Adaugă un comentariu