Arena campionilor pe jar

Primul film din seria „Hunger Games” (n.r: Jocurile Foamei) a fost un experiment in­teresant. Actorii aleși să interpreteze personajele s-au potrivit destul de bine în roluri. Povestea, după cum au mai spus-o și alții, parcă mai bine s-a potrivit în producția ja­po­ne­ză „Battle Royale”, dar și aici avea un sens bine conturat. Problema a fost însă felul în care s-a transpus pe marele ecran, cu un ritm alambicat care a grăbit unele elemente, iar pe altele s-a axat mult prea mult timp. Con­ti­nua­rea, „Catching Fire”, pare să fi învățat din gre­șe­li­le predecesorului, însă nu suficient de mult.

Katniss și Peeta sînt ultimii supra­vie­țu­i­to­ri a jocurilor realizate de conducerea noii or­dini mondiale, iar succesul lor începe să-i deranjeze pe liderii acesteia. Asta deoarece districtele sărace care se află sub subjugarea Capitalei încep să-i vadă pe cei doi tineri drept un model, poate chiar o scînteie pen­tru o revoluție. Președintele Snow nu este încîntat de posibilele repercusiuni pe care popu­la­ritatea lui Katniss și a lui Peeta le-ar putea avea, așa că decide să mai facă o ediție a Jocurilor Foamei, de data aceasta doar cu foști campioni. Astfel, cu tot felul de personaje inte­re­san­te, fiecare antrenat să lupte, eroii prin­ci­pa­li sînt nevoiți să înfrunte nu doar com­pe­ti­tori mai periculoși, dar și furia mascată a Capitalei.

Al doilea film din seria „Hunger Games” pare a fi învățat din greșelile prede­cesorului, însă nu suficient de mult.

Deja pot spune că premisa este din nou una destul de interesantă, mai ales că de data aceasta ne oferă mai multe detalii despre cum gîndește președintele Snow, un om pentru care acțiunile vorbesc. De fapt mul­te din personajele peliculei tocmai astfel sînt portretizate, la suprafață par axate pe un anumit scop, însă hotărîrile sînt cele care-i definesc. Și „Catching Fire” are acest avan­taj, înțelege mai bine pe cine trebuie să țină camera. Din păcate, asemenea primului film, tot mai întîmpină unele probleme. Vizual vor să aibă o temă „a la imperiul roman”, cu cei bogați și puternici trăind în lux și arătînd precum consiliul directorial al fabricii lui Willy Wonka, dar este prea mult. Pînă și Caligula era mai temperat, iar ca imaginea să fie și mai simplistă, districtele parcă sînt scoase dintr-un western cu buget redus.

„Catching Fire” n-are pic de subtilitate, ceea ce-l face cam plictisitor, mai ales că aici a fost introdus un personaj misterios, care are intenții ascunse. Asta ar fi interesant, însă stilul vizual extravagant îl deconspiră din prima spectatorului, iar planul său secret este plin de hibe, dacă stai și te gîndești că depinde de cîteva faze ce țin de noroc chior. Cam așa pot descrie mai ușor și seria „Hunger Games”.