Români, nu mai faceți dragoste pe jumătate!

Am fost avertizați că „Șaraiman” va fi o reprezenta­ție nonconformistă și post-modernă despre ratarea unor șanse în viață. Dar sîmbătă, 15 iunie, la Casa de Cultură a Studenților, Răzvan Mazilu și Dan Badea ne-au vorbit despre neputința poporului român de-acum și de veacuri, despre blocajul unei națiuni în stereotipuri și superstiții. De fapt, numai cel de-al doilea ne-a vorbit. Primul doar a zvîcnit perfect spasmodic, în mișcări fragmentate, alternînd intemezzo-urile sale de dans modern cu momentele de stand-up comedy ale lui Badea. Romica Puceanu ne-a amintit că omul e pe pămînt ca o floare de mai – azi o ai, pentru ca mîine să n-o mai ai. De fapt, da, tot despre ratare a fost vorba.

Românii sînt niște mîrlani care preferă „berea la pet cu gust de bere la sticlă”, care fac grătarul ca acum 1000 de ani – iau „un animal și îl feliază”. În vacanță stau toată ziua la plajă „ca să prindă tot soarele” și sfîrșesc cu febră de 40 de grade, cît să rămînă închiși restul concediului în camera de hotel. Românii adună tot, ca niște hîrciogi. Numai lucruri care nu numai că nu o să le folosească după moarte, dar nu o să le folosească la nimic nici măcar în această viață. Mamele lor sînt obsedate de borcane. Degeaba li-s copiii „corporatriști”, dacă nu le aduc recipien­te pentru zacuscă și dulcețuri. Dar și dreptul la rîs parcă ne-a fost refuzat a priori. Putem doar să „murim de rîs” sau să „ne prăpădim de rîs”. De aceea, a sta în viață înseamnă a ne lua în serios. Românii sînt conștienți că trebuie să răspundă cît mai curînd co­ma­n­damentului de „intră și tu în rîndul lu­mii!”.

Dar asta este și ceea ce îi omoară pe dinăuntru. Răzvan Mazilu își înfige cuțite în inimă, se împotrivește și se contorsionează. Ești livrat pe lume ca o valiză, menită să fii purtată de alții, de colo-colo. Dacă nu o vei deschide niciodată și nu îți vei lua viața în mîini, te vei rata. Fiindcă din valiza aruncată poate cădea o puzderie de maci. Ai fost trimis pe lume, ca un colet, însă dacă îți cauți sensul și îndrăznești să îți pui valiza și lumea în cap, vei des­co­peri viața ca dans și ca bucurie. De fapt ai o colecție de posibilități, și o iarbă ireal de verde pe care poți alege să zburzi, să dansezi, să execuți. Iar Răz­van Mazilu ne arată cum ne putem bu­cu­ra, chiar și de viața asta de român, chiar „de te-ar bate, de te-ar bate, dra­gostele mele toate”.

Pas în afara valizei

Apropos de dragoste. „Ați făcut vreodată dragoste în apă?” ne întreabă Dan Badea. Primele reprezentări din mintea noastră ar fi orgiile de la Vama Veche. Nimic înălțător sau curat în asta. Mazilu confirmă – dansul dra­gostei se face cu o jumătate de femeie. De fapt, cu o jumătate de manechin care îl face să se cabreze peste sine, peste viață, peste frumusețe. Extaz pur sau irosire? Nu știm, înțelegeți și dumneavoastră ce vreți, că doar sîntem la un spectacol de dans, de teatru, de fie-ce-o-fi, post dramatic. Cu toate acestea, cealaltă jumătate de femeie stă pe covorul de iarbă, în spatele scenei de la începutul reprezentanției. El chiar n-a văzut-o? Noi chiar nu vedem că ceea ce ne lipsește și ceea ce ratăm este chiar în fața noastră?

Răzvan Mazilu își înfige cuțite în inimă, se împotrivește și se contorsionează.

Între Badea și Mazilu se face pe tot parcursul reprezentanției un schimb de planuri: cînd Mazilu dan­sează, Ba­dea se ascunde într-un colț de scenă și invers; cînd Badea își prezintă momen­tul de stand-up, Mazilu în­cre­menește. Acest joc de roluri traduce raportul dintre cinism și idealism, dintre ironie și visare, dintre criti­ca societății și ie­și­rea din tipare. Dintre critică pasivă și luarea de poziție. Badea este sec, plictisit, Mazilu este viu, dinamic, sa­vu­ros, optimist și îi ponderează adevărurile so­ciale, cu speranțe și ritmuri pornite din inimă. Pe fundal, Ro­mica Puceanu cîn­tă a jale, dar nu fără a lăsa undeva să trans­pară vitalitatea. De undeva, spiritul nou, proaspăt, trebuie să renască.

Cine a scris Leptopisețul Modlovei?

Însă nici un copil nu se mai joacă. S-au dus vremurile acelea. Profesorii intră degeaba în sălile de clasă. Ce, să se umilească să predea „Leptopisețul Moldovei” sau să le spună elevilor că Eminescu și Creangă s-au făcut „muci la Bolta Rece” îna­inte să scrie „Po­ves­tea… poveștilor?”. Parcă rostul tuturor s-a ostoit, societatea e în dervivă, na­țiunea e în deriziune. Prin vorbele sale sacadate, Badea smulge hohote de rîs din sală, dar simulează în continuare fap­tul că își urmează în legea lui șirul gîndurilor. Nici basmele nu mai au farmecul de odinioară. Poate doar ma­ne­lele ar reuși să ilustreze pentru tî­na­ra generație povestea lui Harap Alb sau a lui Greuceanu. Dar stați. Pînă la ur­mă de ce-am spune aceste povești? Nu sînt ele tot niște clișee în care nu crede nimeni? Sînt în istoria noastră și niște inventatori pe care prea puțini îi re­cu­nosc. Știați că Vuia a inventat zborul? Mazilu ne arată că putem renaște ca ființe zburătoare dacă pășim în afara valizei în care am fost predestinați să ne încadrăm existența. Și dacă nu pu­tem, nu-i nimic fiindcă, în dulcele spi­rit lăutăresc, avem muzica și dansul ca­re ne fac să ne iubim cu tot cu durerea pe care-o ducem după noi: „Nu pot să mă las de tine, că ești rece și-mi faci bine”.

Laura PĂULEȚ