Cetatea sfintilor ciopliti in Photoshop

Manastirea ii infioara pe toti cei care ii trec pragul. Ramin doar cei care se ingroapa bucurosi in tacere si tihna, cei care nu mai cauta demult deliciul vietii. Insa traiul la manastire nu inseamna doar o liniste congelata, ostenita. Intr-o chilie a Manastirii Izvorul Muresului, maica stareta Miriam invata Photoshop-ul si scoate la imprimanta icoane. La bucatarie, maica Macrina si Antonia invirt o clatita si pufnesc in ris cind se ia lumina. In acelasi timp, in chilia ei, maica Ecaterina isi pune la uscat camasa de noapte cu mici cirese brodate pe mineci. Zilele lor sint tot atit de firesti ca si noptile in care se ridica zumzetul slujbelor si al rugaciunilor. E in ordinea lucrurilor.

Zidurile manastirii se inalta de sapte picioare, de jur imprejur, atit cit nici un ochi sa nu stinghereasca peisajul. Inauntru, Manastirea “Adormirea Maicii Domnului” din Izvorul Muresului sta alba ca o mireasa cu poalele de zapada. Cu atitia munti imprejur, cetatea pare asezata intr-o covata. Aici, viata si timpul s-au fixat intr-o trecere potolita. Nici prea repede, nici prea incet.

Ca o piele de toba, in aer pluteste o liniste sensibila. Cind si cind, totul se sparge intr-un zumzet de risete. Cele 24 de maici sint vesele, asa cum le sade bine in al doilea deceniu de viata. Nimeni n-ar trebui sa le tulbure.

Pe poarta din stejar batrin intra trei tigani. Ma uit atenta la ei si ii recunosc din personalul de dimineata, cind mi-au racit compartimentul imbiindu-ma cu trei perechi de sosete barbatesti. Sunt spatosi, cu mustatile ciupite de frig. Pasesc apasat, facind zapada sa piriie ca o coaja de nuca.

Din corpul de chilii iese pasind lung maica stareta Miriam. Ca la un semn, tiganii isi aduna umerii si-si apasa capul in jos. “O piine da-ne, maica, avem copii acasa. Doar o-mbucatura, asa sa te ajute…” Nu-si termina tinguiala, ca maica stareta

le-o taie scurt: “Sinteti vinjosi de-ajungeti la clopot, catati-va de lucru”. Maica Miriam are alura unui om care a facut la viata lui karate – cu umerii drepti, soldurile late si degetele noduroase, barbatesti.

Musafirii fac cale intoarsa, dar, miseleste, unul se intoarce fugind. “Eu nu-s ca ei, maica, ei n-au copii, eu am sapte, maica, fa-ndurare si da-mi ceva. Ia asta in schimb”, ii spune pe un ton plingaret, dupa care ii intinde matura ciufulita, din nuiele maronii, uscate. “Ia-ti, omule, matura si asteapta la poarta. Am sa trimit o maica”.

Dumnezeu le iarta

Rumena, cu dintii albi, drepti, ca niste cuburi de zahar, maica stareta isi curbeaza obrajii intr-un zimbet smecheresc: “N-ai cum sa scapi de ei. De s-or duce si-or munci cinstit, i-as ospata in fiece zi”. Nu-s vorbe zvirlite, maica stareta stie ce-i munca. Nevoia a impins-o. A invatat sa conduca tractorul, a zidit cot la cot cu muncitorii, a pus mina si-a carat lemne, bolovani. Ar fi trebuit sa se nasca barbat, insa Dumnezeu a trisat putin si si-a ales-o mireasa.

Haina calugareasca a imbracat-o la 18 ani. “Asa am simtit eu, ca rostul nu mi-s vacile tatii. Mergeam la petreceri, la drumetii, dar mai mult imi placea la biserica. Acolo traia sufletul meu”. Din monitorul plat imi zimbeste o pustoaica cu parul vilvoi, rezemata de un Trabant. In alta poza, eleva Mina Oprea pe atunci, e incinsa intr-un costum popular, pitita dupa un ghiveci cu muscate. Din acea fetiscana au ramas doar ochii, gropitele din obraji, limba ascutita si veselia. “Poate unii zic in sinea lor ca-s prea vesela si vorbareata pentru o maicuta, dar Dumnezeu ma iarta asa cum sint, ca sufletul mi-e tot curat”.

Chilia ei miroase a tamiie si a lemn de brad. Maica stareta sta aplecata peste un birou pe care sint imprastiate citeva facturi. In ochelarii ei se reflecta icoana pe care tocmai a scanat-o. Printre altele, ii vind citeva ponturi in Photoshop. “Cu asta ti-ai platit chiria si masa”, glumeste ea si se bucura ca un copil, repetind scurtaturile abia invatate.

Haina neagra, pina in pamint, ii imbraca scaunul ca o husa, de parca asa a priponit-o soarta. La atit se reduce universul ei, ce e dincolo de bariera n-o intereseaza. “Cel mai bine e ca viitoarea maica sa vina la manastire dupa ce-a cunoscut si prieten, si dans, si tot. Ca numai asa se poate dezlipi. Nu-i la indemina nimanui viata de maicuta”. Silueta ei s-a integrat demult in cetatea alba, cu sfinti pictati. In fiecare zi calca pe pasii ei din ajun, care au devenit zile, ani. “Cu timpul, lucrurile se simplifica”, imi spune, parca citindu-mi gindul.

“Aici e acasa”

Orologiul lor e clopotul. Cel de la slujba de dimineata, cel dinainte de masa, cel de la slujba de seara si cel ce bate tirziu in noapte, anuntind rugaciunile. Uneori, vecernia dureaza si patru ore, timp in care maicile stau smerite pe linga perete, aliniate ca niste soldatei de plumb.

Sora Macrina e ultima venita. E moldoveanca, din Bacau. De sapte ani isi cauta manastire prin toata tara, dar numai la Izvorul Muresului si-a gasit locul. “Aici e mai vesel, toate maicile sint tinere, altfel trece timpul”. Macrina are ochii taciunii, sclipitori, alungiti ca ai unei gazele. Zimbeste mereu ca si cum n-a dus in spate niciodata vreun necaz. Pe figura ei nimeni n-a intiparit vreo cruzime.

Acasa nu suna si nici in vizita nu merge. “Am ajuns sa vorbim alte limbi, ei nu ma inteleg pe mine, nici eu pe ei. Aici e acasa pentru mine. Si-n plus, m-au obosit aceleasi intrebari. Nu s-au resemnat, sint singura lor fata”.

In timp ce imi vorbeste, miinile ei subtiri, transparente, cu unghiile taiate scurt, pina in carne, amesteca pigmentul singeriu, pe care il va folosi la haina Sfintului Ioan. Nu stia sa picteze cind a intrat la manastire, dar a invatat pe parcurs. “Te indeletnicesti cu timpul cu toate, ba cu brodatul, ba cu pictatul, ba cu gatitul, cu incondeiatul oualor sau cu ingrijitul animalelor”, spune ea. Au si destule: vaci, pauni, fazani, ciini si trei ciute, dintre care cea mai blinda e Tavita, ratacita din munti de cind era pui. Au crescut-o maicile. Pentru ea au impletit special un gard din nuiele de alun, sprijinit in pari de salcim. Tavita te priveste cu doi nasturei luciosi si intinde botul sa te cunoasca. Se bucura de-o mingiiere ca un maidanez. “Cind a crescut, am lasat-o libera, linga padure, dar n-a vrut sa plece. S-a intors la noi, pe cimpul unde coseam, si s-a trintit in cea mai frumoasa capita”, povesteste rizind Macrina.

O viata dintr-o chemare

Maica Antonia e cea mai tacuta. Are o cautatura rece, de plumb. Nu-i plac oamenii care pun intrebari. Prea mult zgomot, degeaba. Convenim

sa-mi inghit limba si doar sa notez. Astazi are ascultare la magazinul manastirii. Imi vorbeste economic, de la adapostul chinezariilor importate. Cind si cind, isi incrunta sprincenele groase, unite, si ofteaza incet, ca un om bolnav.

In ochii ei, cele lumesti s-au topit ca o luminare. Nici n-a mai numarat anii de cind e maicuta, dar daca te iei dupa putinele cute ale fetei, poti spune ca e cea mai in virsta de pe aici. “Ascultarea nu e usoara”, ma instruieste ea, nu cumva sa privesc prea usor viata de manastire. “Poti sa n-ai chef, poti sa fii obosit, poti sa fii bolnava, daca te trimit la cosit, te duci. Si n-ai voie sa te intrebi nici macar in gind “De ce eu?””, imi spune maica Antonia in timp ce aduna cu un deget putinul praf de pe tejghea. Tace indelung. Citind insa pe fata mea compatimirea, chipul ei iar se boteste, parca chinuit ca trebuie sa-mi explice. “Te tine chemarea. Voi n-aveti cum sa intelegeti. In lume noi sintem ca niste pesti pe uscat. Nu ne intereseaza nici baieti, nici familie, nici discoteca. Aici avem un rost. Nu e usor, dar vom avea timp sa ne odihnim in Viata de Apoi”. Isi face apoi o cruce scurta.

***

In usa bucatariei se iveste maica stareta. Cauta in stinga cu privirea si cind da cu ochii de mine zimbeste, ca si cum asta cauta. Aerul rece de munte imi usuca narile si pielea, de nici nu-i pot intoarce zimbetul. Taman cind intram inauntru se ia curentul. Pe maici le pufneste risul, iar una glumeste privind in sus: “Doamne, asa ne luminezi tu?”.

In sala de mese, pe unul dintre multele scaune orinduite sta tiganul din trenul de dimineata. In fata lui o portie cit pentru toate locurile mesei. Ma asez la celalalt capat si imi spun ca nici unul dintre noi n-are ce cauta aici.

Laura BABAN