Post restant

Eram tinc si chinuiam patru pereti roz. Urlete, trasnete si urecheli urmau dupa fiecare sedinta de scirta-scirta cu pixul pe pereti. “Mai bine ai invata sa citesti!”, incepea revolta mamei. Dar eu rezistam curajos si sacrificam arta cititului ca sa mai dau jos o bucatica de var. Dupa aia mi se parea curat paradis sa ma ia tata la tara. Sa stau toata ziua sa ma zgiriie mitele si motanii, sa dispar pe vreun deal si sa ma intorc cu ciulini in sosete. Si cum ma bucuram eu asa, inaintea plecarii, de fiecare data un cer prapastios m-auzea si incepea sa ploua. La tara, pe ploaie, nu se putea ajunge. Era la capatul lumii. Ce era de facut? Nu m-am mai bucurat dinainte. Gata cu visele pentru a doua zi. Si se intimpla cuminte tot ce era de intimplat. Dupa aia, m-am trezit ca-i important sa merg la discoteca.

Aveam un discurs despre energii negative care se descarca in spatiul ala. Asa ii abuream pe ai mei. De cite ori eram pe cale sa-i conving, dadeam peste vreo nenorocire. A altcuiva. De exemplu, sora mea  avea examen. Sau, din clocitoarea pusa de taica-miu, iesea vreun boboc de gisca cu malformatii, care se lupta sa traiasca, sau alte asemenea situatii pe muchie de cutit. Renuntam candid la ceva important – de regula, mersul la discoteca – pentru ca problema cea mare sa se rezolve – sora mea sa ia peste noua sau puiul sa traiasca si sa se faca mare. Paradoxal, jucaria asta mergea. Pina la urma, lovita de egoism, n-am mai vrut. Apoi, am uitat.

Un artist mi-a amintit ca e de bine sa iti faci o lista de sacrificii. Si-am zis sa mai incerc o data. Mi-am pus pumnul sub barbie, m-am scarpinat dupa ureche, mi-am luat un pix si-o foaie. “Lista”, am scris caligrafic, dar n-aveam nimic de sacrificat. De ceva vreme, nu mai pot exersa renuntarea.

Oana OLARIU