Justiția și poporul. O cheie de citire a dosarului Năstase

Are cineva vreo îndoială că, da­că mîine s-ar organiza alegeri în co­le­giul pe care Dl. Dan Voiculescu l-a părăsit pentru a tergiversa do­s­a­re­le din Justiție, iar Dl. Voiculescu ar can­dida din nou, ar cîștiga lejer? Are ci­ne­va vreo îndoială că, dacă Justiția nu i-ar fi interzis, prin condamnarea penală, și unele drepturi civile, iar Dl. Gigi Becali s-ar înscrie într-un cole­giu potrivit la alegerile europar­la­men­tare ar cîștiga din nou?

Avem nevoie de aceste răspun­suri în fața tuturor „pragmaticilor” politici care, orbiți de destructurarea prin corupție a instituțiilor statului, ridică mereu întrebarea : „Dacă pes­te tot politicienii forțează legea și-și finanțează la limita legalității cam­pa­niile electorale, de ce să fie Ro­mâ­nia singurul stat care-și aruncă pre­mierul în pușcărie? Așa ceva nu se face”.

Întrebarea ar avea logica ei doar într-un stat foarte diferit de Româ­nia, în care lipsește un amănunt esen­țial: într-un atare stat, pînă să-i lege procurorii, politicienii sînt filtrați de „popor”. Și tocmai de aceea, Jus­ti­ția românească are o dublă misiune.

Despre ce vorbim:

Sînt binecunoscute scandalurile de corupție în care a fost implicat, la finele anilor ’90, Helmut Kohl. A fost nevoie de doi ani și de numeroase stra­tegii de procedură pînă cînd can­celarul unificării Germaniei să fie scos basma curată din dosarul fi­nan­țărilor ilegale ale campaniei sale electorale.

Peste graniță, Sarkoszy: abia în toamna trecută justiția franceză l-a scos de sub urmărire penală într-un dosar de corupție similar.

În ambele cazuri însă, dincolo de administrarea aplicării legii de către Justiție, niciunul din cei doi nu doar că nu ar fi trecut testul unor alegeri care să-i ridice din nou la gestiunea legislației din țările lor, ci nici măcar n-ar mai fi candidat.

Un caz „interfață” între Româ­nia și civlizația alegerilor din Vest îl aduce Italia, cu dosarul Silvio Berlus­coni: sentința împotriva fostului pre­mier a produs o încleștare aproape egală între Justiție și popularitatea controversatului politician, care, su­pra­pusă peste criza politică provo­ca­tă demonstrativ de partidul lui Ber­lusconi, a lăsat lucrurile în coadă de pește.

De altfel, e bine să căscăm ochii la exemplul Italiei: un inventar al premierilor acuzați și condamnați pentru corupție ne livrează un singur nume: Betino Craxi. Se întîmpla, însă, în anii ’90, cînd Italia însăși în­cer­ca să-și facă curaj pentru a se bate cu corupția politicienilor ei. Dosarul Craxi era, de fapt, proba palpabilă că statul italian ajunsese suficient de puternic încît să se bată de la egal cu Mafia și politicienii aferenți.

Cam cum e acum în România. Abia în ultimii trei ani am început să vedem agitație și decizie în Justiție în ce privește dosarele unor inși care pînă acum aveau imunitate de facto. Asemenea unui copil care abia în­va­ță să meargă, Justiția are nevoie să-și demonstreze ei înseși că se poate: mai ales cînd aroganța politicienilor și un fel de conștiința a propriei infai­li­bi­lități i-a deter­mi­nat să „op­e­re­ze” mai fără gri­jă decît hoții obiș­nuiți.

Asemănarea cu Italia nu merge, însă, pînă la capăt. Condamnarea lui Betino Craxi a însemnat și pră­bu­și­rea stîngii și dezintegrarea par­ti­du­lui său. După 10-15 ani de succese ale Justiției italiene (unele plătite cu sînge – cum a fost atentatul împotriva procurorului antimafia Giovanni Falcone), „poporul” a aflat că el e cel care plătește factura corupției insti­tu­ționalizate la nivel de guvern.

Ceea ce în România încă nu are șanse să se petreacă. O dubiță de ulei și zahăr și o pietruire de drum comunal trecută la investiții pe fonduri europene pot scoate pe oricine parlamentar sau ministru. Și, în general, dacă nu-l oprește Justiția, nu-l poate opri absolut nimeni să facă absolut orice.

Din această perspectivă, atunci cînd infractorul Adrian Năstase spu­ne că a fost condamnat de „regimul Băsescu” are dreptate: indiferent ale cui sunt aceste merite, abia de cîțiva ani Justiția a început să lase poporul fără infractorii dragii pe listele elec­to­rale. Și abia de cîțiva ani a început să recupereze de la aceștia și niște bănuți.

În „regimul Adrian Năstase” nu ar fi fost condamnat nu doar Adrian Năstase, ci și Traian Băsescu sau vreun politician din top: erau colegi de Parlament.

Cristian GROSU, redactor-șef cursdeguvernare.ro